DUMINICA A XXII-A DIN TIMPUL DE PESTE AN

În vremea aceea, a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; însă cine îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut”.

(Mt 16,21-27)

          ———————————-

„Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, [acela] o va afla”.

Câte vieţi există? În realitate sunt două vieţi: viaţa pe care o primim de la părinţii noştri şi viaţa pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască, dar care, pentru a fi primită, trebuie să o înlocuiască pe prima.

Într-adevăr, în textul Evangheliei din această duminică sunt prezentate două moduri de a gândi: „nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Există o gândire care îşi găseşte siguranţă la adăpostul a ceea ce este uman, logic, convenient, oportun, avantajos şi care, trebuie remarcat acest aspect, proiectează asupra lui Dumnezeu matematica sa, fiindcă Petru, care refuză ideea suferinţei prezisă de Cristos, nu o face invocând motive omeneşti, ci divine: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”.

Dar Domnul Isus revelează cât de diferită este gândirea sa în faţa perspectivei crucii, fiindcă El gândeşte la „cele ale lui Dumnezeu”, iar după această logică crucea devine drumul lucrării Tatălui.

A gândi în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu presupune conştientizarea faptului că totul este în mâinile Sale, şi că viaţa trăită doar după criteriile lumeşti înseamnă ratarea ţintei adevăratei măreţii.

Crucea este instrumentul necesar pentru urmarea lui Cristos, depăşind astfel sentimentalismul religios dominant de astăzi, care a făcut ca spiritualitatea creştină să devină o căutare a bunăstării individuale, şi care se fărâmă deseori când întâlneşte durerea şi disconfortul, aspecte incompatibile pentru cei care caută doar gratificare în religie. Dar în ziua în care mă încredinţez Tatălui, Isus devine adevăratul meu Domn în situaţiile în care apare crucea, situaţiile absurde şi pline de suferinţă. Dacă Domnul nu este prezent în suferinţă, atunci nu este prezent nici în plăcere şi nici în altă parte.

Sistemul gândirii de viaţă a lui Petru este o existenţă ce se aseamănă cu cei care practică slalomul, evitând problemele, disconforturile, durerile, şi care are la bază o lume de alienaţi, incapabili să se măsoare cu provocările reale, care devin taţi infractori, mame anxioase, soţi egocentrici, persoane superficiale. Nu se caută adevărata iubire, ci doar comoditatea.

Acest tip de gândire poate să conceapă un sacrificiu doar dacă este vorba de un câştig, de o achiziţie. A gândi aşa cum gândesc oamenii înseamnă absolutizarea aspectului uman şi transformarea acestuia în ceva subtil şi inconsistent.

Avem nevoie, însă, de ceva care să fie mai mare decât această viaţă şi care să ne permită să mergem dincolo de noi înşine. Avem nevoie cu toţii să ne renegăm pe noi înşine, fiindcă toată viaţa căutăm pe cineva care să ne iubească cu adevărat, fără interes, fără să calculeze efortul, fără reproşuri. Dacă am experimentat o astfel de iubire, dacă ne-am îndrăgostit astfel, dacă ştim ce înseamnă cu adevărat să fii tată sau mamă, fraţi, prieteni sau colegi, atunci ştim ce este libertatea, ce este adevărata viaţă.

Trebuie să redescoperim faptul că această viaţă, care este darul lui Dumnezeu, ne-a fost oferită tocmai prin intermediul crucii.

Dar dacă crucea este trăită doar pentru ea însăşi, este doar distrugere şi suferinţă. Atunci când, însă, este primită ca o ocazie de abandonare şi încredere, devine naşterea noii creaturi, începutul celei de-a doua vieţi, eliberată de propriul ego şi cunoscătoare a puterii lui Dumnezeu.

(Comentariu realizat de P. Fabio Rosini)