Nu există bariere cu Dumnezeu, decât cele pe care noi le creăm
În acel timp, nişte farisei şi unii dintre cărturari, care veniseră de la Ierusalim, s-au adunat în jurul lui şi au văzut că unii dintre discipolii lui mâncau cu mâinile necurate, adică nespălate – căci fariseii şi toţi iudeii nu mănâncă dacă nu şi-au spălat mâinile cu grijă, ţinând astfel tradiţiile bătrânilor, iar când se întorc de la piaţă, nu mănâncă dacă nu se purifică; mai sunt şi multe altele pe care le-au primit ca să le păzească: spălarea paharelor, a oalelor şi a vaselor de bronz. Aşadar, fariseii şi cărturarii l-au întrebat: „De ce discipolii tăi nu urmează tradiţiile bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile necurate?”. El le-a spus: „Bine a profeţit Isaia despre voi, ipocriţilor, după cum este scris: Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor. Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi tradiţia oamenilor”. Chemând din nou mulţimea, le-a spus: „Ascultaţi-mă cu toţii şi înţelegeţi! Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur”. Şi le-a mai zis (discipolilor săi): „Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur”. (Mc 7,1-8.14-15.21-23)
_______________________________________________
Evanghelia de astăzi ne prezintă conflictul dintre religiozitatea simplă şi spontană a lui Isus şi îngustimea şi rigiditatea mentalităţii tradiţionaliste a fariseilor şi a scribilor. Aceştia creaseră o climă religioasă rigidă, aproape de nerespirat, cu numeroase precepte şi practici de îndeplinit cu supunere. Majoritatea oamenilor de rând nici nu cunoştea toate cele 613 precepte pe care autorităţile religioase îi obligau să le ţină deoarece, spuneau, sunt ca un gard de protecţie cu privire la cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Rezulta astfel un puritanism apăsător care împovăra lumea şi o făcea să se simtă ca o gloată condamnată. Isus inaugurase o religiozitate bazată pe raporturi filiale şi spontane cu Dumnezeu, şi nu pe păstrarea preceptelor în mod servil.
A curăţat practica religioasă de toate suprastructurile artificiale create de către oameni, repurtând-o la simplitatea ei originară, creată din iubire, din ascultare şi din încredere. Raporturile cu Dumnezeu trebuiau să fie ca acelea pe care un fiu le are cu tatăl său. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu există nici un fel de obstacole, precum riturile complicate, plătirea biletului de intrare, completarea hârtiilor ştampilate. Practica religioasă nu este o zonă protejată în care se intră prin intermediul riturilor sau al formulelor magice. Singura cheie de intrare este iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Dumnezeu nu vrea sclavi fricoşi, ci fii afectuoşi şi senini.
Fragmentul pe care l-am citit ne relatează o discuţie care a pornit de la o situaţie concretă de viaţă: unii farisei, spionând comportamentul lui Isus şi al discipolilor, au sesizat că aceştia mâncau fără ca mai întâi să se spele pe mâini. Pentru ei asta nu înseamnă o lipsă de educaţie, ori de lipsă gravă a regulilor igienice, ci de încălcare a regulilor exclusiv religioase. Evanghelistul Marcu, într-o paranteză bogată, explică cititorilor săi romani obiceiurile iudaice ce privesc puritatea juridică. El spune că toţi iudeii practicanţi nu încep să mănânce până nu-şi spală cu grijă mâinile. Aceasta face parte din tradiţia lor religioasă, transmisă din strămoşi şi reintră în setul de reguli de curăţire care trebuie să fie la cârma vieţii de fiecare zi.
Aceste reguli compun culegerea «Halachah», un fel de «cod moral» practic pe care rabinii îl predau în şcoli. Întreaga tradiţie juridică a fost adunată în «Mishna» (Repetarea), o lucrare scrisă care transmitea lecţiile marilor maeştrii din secolele I şi II după Cristos. Regulile de puritate religioasă aveau scopul de a menţine spaţiul sacru al vieţii şi a-l ţine separat de spaţiul profan. Poporul lui Dumnezeu era un popor sfânt, separat de restul oamenilor, drept urmare trebuia să protejeze şi să cultive această sfinţenie pe care Dumnezeu i-o comunicase prin alegerea sa. Orice contact cu păgânii şi cu lucrurile acestora îl făceau impur pe iudeu, adică îl separau de Dumnezeul său şi-l făceau inapt în faţa actelor de cult. El se molipsea de un fel de infecţie spirituală care-l separa de poporul său şi era o ameninţare prin contagierea oricui se apropia de el. De aici necesitatea de a se spăla cu apă limpede. Era mai mult o formalitate decât o adevărată spălare, ajungea să se verse puţină apă pe mâini şi să le frece între ele. În lipsa apei, era de ajuns să se facă acest gest cu pumnul aproape închis. Era culmea ipocriziei.
Fariseii se plâng lui Isus pentru comportamentul independent al discipolilor, pentru că maestrul era considerat responsabil de acţiunea lor. Şi asta, fără a-i spune direct că el însuşi dădea exemplu rău, aşa cum ne semnalează Luca atunci când relatează că «un fariseu i-a cerut să ia masa la el. El a intrat şi s-a aşezat la masă. Văzându-l, fariseul s-a mirat că nu s-a spălat înainte de masă» (Lc 11,37ş.u.). La această critică, Isus răspunde combătând ipocrizia ascunsă în anumite acte exterioare religioase făcute fără convingere şi fără suflet, şi citează în această privinţă un text din Isaia, unde profetul condamnă atitudinea exterioară care nu se naşte din ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu, ci din obiceiurile omeneşti şi deprinderi: «Spune Domnul: acest popor se apropie de mine doar cu gura şi mă cinsteşte doar cu buzele, însă inima lor este departe de mine şi veneraţia pe care o au faţă de mine este un amestec de reguli omeneşti» (Is 29,13).
Isus numeşte ipocrizie acest mod de a acţiona; ea este o prefăcătorie care asumă fizionomia profanării, pentru că ea caută să-l păcălească atât pe Dumnezeu cât şi pe oameni. Se riscă astfel anularea poruncii lui Dumnezeu şi înlocuirea acesteia cu tradiţia omenească. În acest moment, Isus aduce un exemplu care, din motive de concizie a fragmentului de azi, a fost lăsat deoparte: rabinii, spune Isus, anulează porunca lui Dumnezeu care obligă de a avea grijă de părinţi, acceptând în mod arbitrar, în locul acestei porunci, votul unei oferte substanţiale dăruite Templului (Mc 7, 9-13). Cu scuza de a-i face un serviciu lui Dumnezeu, negau valoarea uneia dintre poruncile sale cele mai importante, primul din cea de-a doua piatră a Legii, acela de iubire a aproapelui. Acea piatră spune că cel dintâi dintre apropiaţi sunt părinţii, pentru că ne sunt alături şi uniţi cu noi prin legături de sânge şi de viaţă.
După ce a răspuns scribilor şi fariseilor, Isus se adresează apoi mulţimii cerând atenţie şi înţelegere: «Ascultaţi-mă cu toţii şi înţelegeţi!». Cu această premiză, el formulează un criteriu de discernământ foarte importat pentru viaţă: «Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur». Cu aceste cuvinte, spune evanghelistul, «declara pure toate alimentele»(v. 19). Pentru creştin, orice mâncare este «Casher», adică «pur din punct de vedere legal». Cel mult o mâncare poate fi greu de digerat, toxică, dezgustătoare, dar nu necurată. Tot ceea ce Dumnezeu a creat, este sfânt; o spune Paul lui Timotei, condamnând astfel acea «lume care interzicea căsătoria şi impunea abstinenţa de la anumite alimente, pe care Dumnezeu le-a creat ca să fie primite cu mulţumire de către cei care cred şi cunosc adevărul, pentru că orice creatură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu e de aruncat, dacă este primit cu mulţumire» (1Tim 4,3s).
Prin acea declaraţie solemnă, Isus a vrut să afirme un adevăr şi mai important: că păcatul nu vine din exterior, ci din interiorul omului, din conştiinţa sa. Răul nu stă în simţire, ci în consimţire; nu stă în a suporta, ci în a acţiona. În această privinţă, el face ca exemplificare o listă de douăsprezece comportamente păcătoase, cele mai frecvente şi grave, care se nasc în inimă sub forma unor gânduri rele. Sunt împărţite în patru grupe cu câte trei acţiuni fiecare, însă este greu de înţeles care sunt criteriile cu care au fost enumerate. Oricum, ele sunt mereu actuale, pentru că sunt şi păcate grave prezente în societatea noastră, acelea care murdăresc conştiinţa în mod înfricoşător. Ar fi bine să le ţinem minte.
