În timpul acela, mulţi dintre discipolii lui Isus, după ce l-au ascultat, au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”. După aceasta, mulţi dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau după el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti sfântul lui Dumnezeu” (In 6,60-69).
——————————
A trăi înseamnă a opta. Orice faptă presupune o renunţare la fapte alternative.
Faptul de a alege, dacă ne gândim bine, nu se întâmplă doar în anumite ocazii specifice, ci în toate circumstanţele, marchează orice situaţie umană.
Multe alegeri sunt inconştiente, dar nu înseamnă că sunt mai puţin semnificative. De exemplu, o persoană poate fi înţeleasă tocmai acelor preferinţe pe care le exprimă în mod spontan sau pentru acele motive implicite ce pot fi identificate în faptele sale neintenţionate.
Alte alegeri sunt conştiente. Acestea, deseori, sunt obositoare, fiindcă le percepem ca fiind periculoase, deoarece ne definesc şi ne marchează. Acest lucru îi sperie atât de tare pe unii, încât o tărăgănează toată viaţa, asemenea unei după-amiezi duminicale în care vrem să ne decidem cum să ne distrăm dar nu reuşim, până când ne dăm seama, prea târziu, că a trecut.
Există o „parcare” în care se intră în jurul vârstei de 25 de ani, iar uneori, înainte de a găsi un loc, mai trec încă 15 ani, timp în care unele persoane se mai autodefinesc încă „tineri”, un termen folosit în mod exagerat după 30 de ani, cel puţin aşa afirmă biologia, ani în care se invocă mereu dreptul că mai este timp pentru a decide… dar mai apoi viaţa alege pentru tine.
Iosue, în prima lectură de astăzi, cere poporului ales să facă o alegere, chiar dacă este dificilă, în momentul intrării în ţara Canaanului. Entuziasmul răspunsului a părut sincer. Dar istoria biblică a demonstrat de mii de ori că această promisiune nu a fost respectată. „Da”-ul poporului a fost mereu ambiguu, incomplet, nestatornic.
Şi Isus, în Evanghelia din această duminică, se foloseşte de scandalizarea unor discipoli pentru a-i face să aleagă dacă vor să meargă pe terenul alunecos al libertăţii.
- J. Heschel, un scriitor evreu, susţine că diferenţa dintre omul liber şi sclav este că sclavul este sigur de soarta sa, pe când omul liber este nesigur[1]. Deseori inima umană alege mai degrabă sclavia unei dependenţe, decât o libertate ce presupune şi greutatea nesiguranţei.
A rămâne legaţi de siguranţa compensaţiilor este un mod infantil de a gândi. Te comporţi ca un adult doar atunci când te confrunţi cu „deşertul” libertăţii.
Un tată bun nu rezolvă problemele fiilor săi, ci îi învaţă pe ei să-şi rezolve problemele. Cei mai buni educatori au fost cei care ne-au responsabilizat.
„Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” – ne întreabă Isus.
Există o parte a mântuirii mele de care sunt responsabil; o parte pe care nici măcar Dumnezeu nu mi-o poate lua: „Da”-ul meu. Nimeni nu o poate spune în locul meu. În aceasta constă identitatea mea, doar aşa devin o persoană responsabilă, prin acei „Da” spuşi sau refuzaţi.
Unii creştini nu-l caută pe adevăratul Dumnezu, ci un emiţător relaxant de porunci care linişteşte cunoştinţa. Trebuie să luăm act de o roditoare veste rea: acel dumnezeu nu există. Adevăratul Dumnezeu cere să fie ales în mod liber şi nu-i plac deloc companiile persoanelor ce se simt constrânse, aşa cum ar face orice persoană cu bun-simţ.
Petru dă un răspuns luminos: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”.
Nu te aleg pentru că trebuie, pentru că mi-e frică sau pentru că nu am alte alternative, ci pentru că Tu eşti lucrul cel mai frumos, atunci când vorbeşti simt că ating viaţa veşnică. Tu eşti darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut.
Şi cine oare mai poate să te lase?
[1] A. J. Heschel, The Insecurity of Freedom: Essays on Human Existence, Straus and Giroux, New York City, 1966.
(Comentariu P. Fabio Rosini)
