În vremea aceea, plecând de acolo, Isus s-a retras în părţile Tirului şi Sidonului și iată, o femeie cananeeană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: “Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David. Fiica mea este chinuită cumplit de diavol” Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: “Trimite-o pentru că strigă în urma noastră”. El a răspuns: “Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: “Doamne, ajută-mă!” El a răspuns: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Dar ea i-a spus: “Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” Atunci Isus i-a răspuns: “O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu”. Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.
(Mt 15,21-28)
————————————-
Iubirea lui Dumnezeu nu este un lucru printre atâtea altele, ci este dimenisunea cea mai luminoasă şi nobilă a existenţei. Nu este ceva ce poate fi experimentat în mod „evident”, ca şi cum ar fi ceva normal, fiindcă pentru a primi această iubire este necesară deschidere, creştere, simplicitate, sărăcie în duh şi alte atribute din gama adevăratei revelaţii – în această privinţă ar fi multe de spus.
Iubirea lui Dumnezeu nu se comandă cu bagheta magică, ci trebuie să fie primită, aşteptată şi urmată. Noi însă, nerăbdători cum suntem, grosolani şi repeziţi, suntem înclinaţi să nu respectăm timpii lui Dumnezeu şi să urmăm scurtăturile reprezentate de modul de a acţiona „aşa cum ni se pare”. Prin urmare, considerăm iubirea lui Dumnezeu – şi chiar şi pe cea umană – după zicala pragmatică „dacă este frumoasă atunci este bună”. Consecinţa acestei abordări este nestatornicia raporturilor noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele şi criza relaţiilor trainice de orice tip.
Substituentul cel mai clasic al iubirii este sentimentalismul, dulcegăria, „drăgăleala” endemică, care, din păcate, astăzi este omniprezentă. Sau ceva mai prezentabil, cum ar fi politeţea, formalismul şi buna educaţie. În Evanghelia din această duminică vedem că Isus nu este nici sentimental, nici politicos, ci dur şi ferm. Discipolii par a fi mai miloşi decât El.
O sărmană mamă copleşită de durere îi cere ajutor, dar El nu-i adresează niciun cuvânt. Discipolii îi cer să-i asculte rugămintea, dar Isus răspunde cu o frază tăioasă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”; să nu ne amăgim, diminutivul folosit nu este afectuos, ci dispreţuitor.
Glaspapir pentru politeţurile noastre tolerante. Dar, totuşi, de ce Isus se comportă aşa?
Biserica de la începuturile creştinismului a evanghelizat o lume păgână stilată şi îngâmfată – de exemplu cultura elenistică – şi s-ar fi putut gândi cu uşurinţă că între rafinamentul mediteranean şi creştinism ar fi vorba doar despre o simplă diferenţă de interpretare. Acest lucru nu era adevărat, şi nu este nici acum.
Mântuirea adusă de Cristos necesită Botezul, adică moartea omului vechi şi înlocuitorilor săi pentru a primi noutatea pe care doar Duhul Sfânt o poate dărui. Pentru a intra în această nouă natură, care nu este o natură umană tout-court [în variantă „prescurtată”, n. tr.], trebuie să-l renegăm pe diavol, lumea cu tenţatiile sale şi poftele trupeşti.
Textul din această duminică prezintă credinţa femeii din Canaan care nu are probleme să-şi recunoască propria sărăcie. Se distanţează de originea sa păgână şi face un gest care îi deschide larg porţile Harului pe care Cristos i-l dăruieşte pe loc: este un gest prin care care ea se recunoaşte nedemnă, recunoaşte fără ezitare că este o străină. Se auto-defineşte ca fiind „câine”, un termen care în limbajul iudaic (încă folosit şi astăzi de religia islamică) înseamnă „păgână”.
Aşa se ajunge la Har: prin propria sărăcie.
Cei care am învăţat ce înseamnă mila ne amintim de ziua în care am descoperit că suntem câini, inumani, nedemni. Petru şi Paul, de exemplu, au trecut prin acest proces, fiind nevoiţi să recunoască că sunt trădători şi asasini.
Această femeie din Canaan cere o firimitură pe care nu o merită, şi face bine că se comportă aşa. Credinţa cea mai mare se varsă în inima celui mai sărac. Dacă ne vom aduce mai des aminte de zilele în care am fost „câini”, vom admira şi mai mult răbdarea pe care Dumnezeu o are cu noi, şi vom avea mai multe motive pentru a fi răbdători unii faţă de alţii.
(Comentariu realizat de P. Fabio Rosini)
