În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă! Am să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini! Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinați tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”.
Apoi a spus mulțimilor: „Când vedeţi că un nor se ridică de la apus, îndată spuneți că vine ploaia şi așa este. Iar când bate vântul dinspre miazăzi, spuneți că va fi cald şi așa este. Ipocriților, aspectul pământului şi al cerului știți să-l interpretați; dar de ce nu știți să interpretați timpul de față?
De ce, așadar, nu judecaţi de la voi înșivă ceea ce este drept? Când mergi cu dușmanul tău la tribunal, străduiește-te pe drum să scapi de el, ca nu cumva să te târască în fața judecătorului, iar judecătorul să te predea executorului şi executorul să te arunce în închisoarre (Lc 12,49-58)
––––––––––
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare”.
Cuvinte paradoxale, dar necesare. Viaţa este deseori ambiguă şi confuză, de multe ori este îndulcită cu lucruri nedemne şi nu este atentă la ceea ce este cu adevărat important.
Este necesar un discernământ, trebuie să fie un parametru pentru a evalua lucrurile.
Acest fragment din Evanghelie ne oferă parametrul: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!”.
Focul este distrugător, dar purifică lucrurile. Într-adevăr; verbul „a purifica” provine din termenul grec care indică focul.
„Am să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini!”. Termenul „botez” în limba greacă înseamnă „imersiune”, „cufundare”.
Ştim despre ce vorbeşte. Focul care va fi aprins este Pătimirea sa, atunci când va fi cufundat în întunericul urii şi violenţei lumii. Va trăi toată neliniştea din Grădina Ghetsemani şi va străluci pe cruce în timpul unei eclipse dintr-o după-amiază, rămânând singura lumină a lumii, pentru a ne elibera de ambiguitatea în care riscăm să ne prăbuşim.
Acest foc este modul său de a ne oferi viaţă, de a ne iubi şi de a ne ierta mediocrităţile noastre. Nouă, care ne mulţumim de atâtea ori doar cu surogate de iubire.
A trăi, cu ajutorul harului, ca şi fii ai lui Dumnzeu presupune această luciditate, acest foc care demască mizeriile noastre. Este necesară acestă luptă interioară.
Cum va reuşi un bărbat să-şi iubească pentru toată viaţa soţia sa, dacă nu trăieşte într-o continuă eliberare de mizeriile ambiguităţii? Cum va putea să fie un tată bun, dacă nu luptă în inima sa pentru a fi tot mai liber de el însuşi?
Există aşa-zişii „maeştri” spirituali care afirmă: dacă simţi că eşti în pace cu tine însuţi, cu siguranţă înseamnă că împlineşti voinţa lui Dumnezeu. Câtă ignoranţă! Această Evanghelie afirmă exact contrariul.
Pacea, în sine, nu înseamnă nimic. Există o pace a lui Cristos, şi o pace a ipocriziei – o pace care este creată prin evitarea persoanelor problematice. Înlăturarea problemelor aduce o anumită linişte, dar nu este voinţa lui Dumnezeu, este vorba doar despre apărarea propriilor „spaţii private”.
Încercăm cu toţii să găsim confirmări dacă ne aflăm sau nu în greşeală. Ceva sau cineva ne va da dreptate. Vom fi liniştiţi. Dar nu este pacea lui Cristos.
Dimpotrivă, acţiunea Duhului Sfânt din inima celui care se află pe drumul greşit provoacă nelinişte. De multe ori se manifestă ca un sentiment de nemulţumire faţă de noi înşine, o tensiune care readuce multe persoane la Cristos. De câte ori nu am întâlnit persoane care s-au întors în sânul Bisericii datorită unei „sfinte nemulţumiri” pe care o simţeau faţă de modul în care trăiau!
Dacă sunt chemat să-l urmez pe Cristos, acest lucru mă va face să fiu împotriva curentului superficialităţii şi al mondenităţii, cum poate fi altfel? Dar această luptă este evitată uneori. Spunea filozoful francez Emmanuel Mounier: „Se trăieşte mai bine cu o conştiinţă încărcată, decât cu reputaţie urâtă…”.
Evanghelia din această duminică ne cheamă la o „sfântă nelinişte”, aceea care nu ne oferă garanţie dacă suntem pe drumul cel bun. Este o nelinişte care ne ajută să creştem. Ne face să devenim fii ai lui Dumnezeu, nu slujitori ai lumii.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)