În acel timp, Isus a spus mulţimii: Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”. Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” Dar Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci (In 6,51-58).
———————————–
„Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?”. Cum poate un om – care în mod normal este o încregătură de nevoi, urgenţe, responsabilităţi şi drepturi – să se ofere pe sine însuşi ca şi hrană? Cum poate să fie posibil ca trupul uman să devină dar, să fie la dispoziţia altuia?
Noi suntem obişnuiţi să plătim totul, să merităm totul, să fim la înălţimea aşteptărilor, şi de aceea avem în interiorul nostru o coardă întinsă, asemenea unei corzi de vioară, care ne aminteşte mereu să fim atenţi la resursele noastre, să fim atenţi la ameninţările din jurul nostru, să controlăm constant în ce situaţie ne aflăm.
În sufletul omului există întotdeauna o anumită tendinţă spre descurajare şi incredulitate care ne face să ne comportăm ca şi cum am fi mereu cu mâna pe frână. Această atitudine nu este conformă cu dorinţa celui care vrea să afle iubirea, dar mai apoi nu mai crede că există.
„Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?”. Iudeii discută între ei, şi trebuie să recunoaştem că fiecare om această dilemă în interiorul său. În interiorul nostru există ceva care se opune mesajului Evangheliei: deziluziile, rănile şi erorile nostre sau ale altora fiind un motiv pentru această atitudine, şi astfel orice speranţă este „vopsită” în negru cu amărăciune.
Dar, din fericire, în profunzimea inimii noastre, există un „eu” simplu, mic, încrezător, creat de Dumnezeu pentru a ne simţi că suntem fiii Săi şi pentru a avea încredere în El.
„Trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură”. Aceasta nu este o deducţie a noastră, ci este o revelaţie, fiindcă noi nu ne-am fi putut închipui un Dumnezeu atât de darnic. Este o profeţie ce ne este revelată în Sf. Euharistie.
„Trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură”. Ce este un aliment? Este ceva disponibil pentru cel care-l mănâncă, prin urmare când e folosit este distrus şi metabolizat, iar ulterior devine parte în totalitate din cel care l-a consumat. Acesta este Cristos. El se oferă în totalitate pentru noi, este în totalitate al nostru, este la dispoziţia noastră.
Dar noi rămânem reci, în pofida invitaţiei făcute de Isus. Ce trebuie să facem? „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el”. Să mâncăm trupul lui Cristos, să-l avem în noi. De aceea Evanghelia de astăzi ne îndeamnă: „Mănâncă-mă! Ia-mă! Nu-ţi fie teamă de mine! Sunt pentru tine!”. Este total contrar gândirii noastre care de obicei credem că Dumnezeu vrea să ne ia ceva, să ne ceară, să aibă exigenţe.
Dar oare Dumnezeu vrea într-adevăr să ia ceva de la noi, creaturile sale? Dumnezeu care a creat galaxiile? Ar putea fi El un tiran? Ce ar putea să ne ia? Despre ce vorbim…
Dumnezeu nu vrea să ne ia nimic. Dacă ar fi aşa, nu ar mai fi Dumnezeu. Şi haideţi să fim sinceri: ce oare i-am putea oferi, în afară de iubirea şi ascultarea noastră? Dumnezeu este cel care ne oferă ceva, şi nu puţin, ci din abundenţă. Fiindcă El este Tatăl. Într-adevăr, cum poate Isus să ne iubescă atât de mult şi să se ofere pe sine însuşi?
„Tatăl este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl”. Tatăl are viaţa, dăruieşte viaţă. Nu o ia, nu o răpeşte, nu o sfâşie. Dumnezeu oferă viaţa, şi o dă fără a o cere înapoi.
De aceea creştinii se încredinţează voinţei sale: nu pentru că sunt buni, ci pentru că Dumnezeu este bun, fiindcă a ne încredinţa este calea pentru a rămâne în Cristos şi a avea viaţă în Tatăl.
Noi suntem cei care îl mănâncă pe Cristos, nu invers.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
