Numai Isus este cel care satisface foamea şi setea noastră de Dumnezeu
În acel timp, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe ţărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini și v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său. Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în cel pe care l-a trimis el”. Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti? Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer”. Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii”. Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: „Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată”. (In 6,24-35).
______________________________________________
După spectaculoasa minune a pâinilor de orz, Isus îi lasă pe toţi şi se retrage de unul singur pe munte. A intuit că lumea, care abia se săturase, voia să-l facă rege; era un gest periculos îndeosebi în Galileea, patria zeloţilor anti-romani. El îi constrânge atunci pe discipoli, în mod decis, să urce în barcă şi să-l preceadă dincolo de mare, deoarece vrea să evite ca aceştia să fie contagiaţi de entuziasmul politic al mulţimii. Ziua următoare, lumea ajunge cu bărcile la Cafarnaum, localitatea în care el rămânea de obicei. Isus este tocmai acolo, cu toate că nu s-a urcat în barcă împreună cu discipolii. Ei nu ştiu că el, în toiul nopţii, a mers pe apă pentru a le veni în ajutor discipolilor care erau în mijlocul furtunii (In 6,16-21). De aceea îl întreabă, miraţi, cum de a ajuns până acolo. Mai degrabă decât să le răspundă la această întrebare, Isus începe un lung discurs legat de minunea pâinilor pe care abia o făcuse. În centrul discursului se află definiţia pe care el însuşi o dă despre sine: «Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Eu sunt pâinea vieţii».
În paginile care urmează, Ioan dezvoltă o adevărată cateheză euharistică sub formă de dialog, care avansează o dată cu întrebările insistente ale ascultătorilor. Fragmentul de azi dezvoltă trei învăţături în linie ascendentă: pâinea materială, pe care lumea abia a mâncat-o, nu este pâinea ce trebuie căutată înainte de toate în viaţă; există o pâine spirituală mai importantă, pe care Isus, Fiul omului, este gata s-o dăruiască; ea este chiar mult mai preţioasă decât mana, pâinea coborâtă din cer, pe care Dumnezeu a dat-o părinţilor în pustiu. În centrul acestui raţionament este pâinea adevărată, pâinea vieţii, aceea care elimină orice foame şi sete, Isus însuşi. Pentru a-l vedea şi a-l primi este necesară credinţa, lucrarea lui Dumnezeu. Să urmărim dezvoltarea acestor trei concepte.
Înainte de toate, Isus îi îndeamnă pe interlocutorii săi să treacă dincolo de pâinea care i-a săturat fizic. Ei au văzut minunea, însă nu au sesizat semnul pe care aceasta o conţine. De fapt, vor cere încă «un semn»; nu-şi dau seama că pâinea abia mâncată este tocmai semnul unui dar mai mare pe care Dumnezeu l-a făcut să coboare din cer, darul Fiului trimis spre mântuirea lumii. El satură o foame mult mai profundă decât cea fizică, aceea a inimii, care este foame şi sete de Dumnezeu. Isus i-a răspuns diavolului, care-i cerea să transforme pietrele în pâine: «Nu numai cu pâine va trăi omul» (Mt 4,4). La fel răspunde şi acum acelor oameni care-l căutau pentru a mai mânca pâine gratis. Este comod să ai la dispoziţie fabrica de minuni, care scuteşte de oboseala pentru a putea mânca. Dumnezeu a poruncit omului: «În sudoarea frunţii tale vei mânca pâine până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat» (Gen 3,19). Aceasta este legea economiei umane, care nu scuteşte pe nimeni de muncă.
Însă Isus demască şi o altă atitudine umană, aceea a căutării faptelor miraculoase oriunde ele s-ar găsi, cea a credinţei bazată numai pe minuni. Aceasta explică, în parte, devoţiunea aproape fanatică a mulţimilor faţă de sfinţi şi locuri considerate a fi miraculoase. Alergarea după extraordinar riscă să lase în uitare cotidianitatea vieţii de credinţă, realizată prin practicarea sacramentelor, prin rugăciunea umilă şi constantă, prin sacrificiu şi muncă înfruntate din iubire faţă de Dumnezeu. Isus îndeamnă la căutarea a ceea ce este de durată, şi nu ceea ce este trecător. Singura lucrare (Isus o numeşte «èrgon tou Theoû = lucrarea lui Dumnezeu») pe care Tatăl o doreşte de la om este să creadă în Cristos, adică să-l primească şi să-l urmeze printr-o absolută ascultare. Numai asupra lui Tatăl şi-a pus «sigiliul» (sphragìs) autenticităţii, acreditându-l ca unic mântuitor şi dătător de viaţă veşnică. «Şi nu este în nimeni altul mântuirea» (Fap 4,12), cine nu adună cu el fapte bune, risipeşte şi îşi goleşte viaţa (Mt 12,30).
Iudeii din acea vreme aşteptau un Mesia care ar fi reînnoit minunile din Exod, drept semn de autenticitate, de aceea atunci când aud vorbindu-se de sigiliul lui Dumnezeu care îl acreditează ca atare, cer să vadă din nou minunea manei care îi săturase pe părinţii lor în timpul trecerii prin pustiu. Acela a fost evenimentul decisiv care i-a influenţat pe înaintaşii lor să creadă în Moise. În faţa acelei minuni care a durat timp de patruzeci de ani, minunea înmulţirii pâinilor pe care am văzut-o puţin mai înainte, era un lucru mic, jocul unui amator. Pentru a crede în el ca fiind Mesia, noul Moise (Dt 18,15), era nevoie de cu totul altceva, de un semn la fel de mare şi de durată ca aceea a manei. Apare încă o dată dorinţa materială de a mânca pe cheltuiala lui Dumnezeu, scutiţi de oboseală. O credinţă cu interes care aduce beneficii umane tangibile, un fel de asigurare pe viaţă, o credinţă cu plată.
Isus respinge o astfel de concepţie despre credinţă şi afirmă că nu Moise a fost cel care a făcut minunea, ca şi cum ar fi dat mită lui Dumnezeu pentru a fi acceptat drept conducător, ci Tatăl a fost cel care a vrut să ofere poporului său un dar gratuit şi nemeritat pentru a-i sătura foamea într-un loc pustiu, acolo unde nu putea exista pâine pentru toţi. Acum el însuşi dăruieşte pe Fiul său ca pâine vie, adică capabil să transmită şi să menţină viaţa divină întregii lumi. Revin în memorie cuvintele spuse de Isus, cu puţine înainte, lui Nicodim, un rabin iudeu: «Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veşnică» (In 3,16).
Isus, în acest moment, declară în mod solemn: «Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată». Foamea şi setea sunt exigenţele fundamentale ale oricărui om. Isus dă asigurarea că el, ca pâine şi ca izvor de apă vie (In 4,14) satisface pe deplin cele mai profunde şi adevărate nevoi ale omului. El s-a coborât din cer, făcându-se om, pentru a putea dărui trupul său şi sângele său sub semnul pâinii şi al vinului. Astfel el devine mult mai intim nouă decât noi înşine, pentru că ne transformă în el. Noi devenim ceea ce mâncăm, adică devenim una cu Cristos, care este pentru noi pâinea vieţii divine. Cu el şi în el noi trăim ca fii ai lui Dumnezeu pentru totdeauna.
Acesta este un discurs care, după două mii de ani, nu şi-a pierdut actualitatea. Este adresat unor oameni ca şi noi, care trăiesc doar aspectul materialist al vieţii, oameni sătui trupeşte însă goi spiritual, bogaţi în bunăstare, însă săraci în credinţă. Vizează acele persoane care au nevoie, asemenea iudeilor de atunci, să susţină slaba lor credinţă cu minuni, urmărind ici-colo persoane şi fapte senzaţionale care se apropie mult de superstiţie. Credincioşi care au nevoie de devoţiuni care să liniştească sau de practici ezoretice. Este dificil să punem din nou în centrul vieţii noastre cuvintele lui Isus care garantează să sature foamea şi setea noastră de sacru, fără nevoia unor înlocuitori.
