În acel timp, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe ţărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini și v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său. Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în cel pe care l-a trimis el”. Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti? Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer”. Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii”. Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: „Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată”. (In 6,24-35).
Dorinţele şi poftele sunt motorul acţiunilor noastre. Pot urma un raţionament care să arate cât de oportun este să fac acest sau acel lucru, dar până când pentru acel lucru nu simt o atracţie, îl voi face împotriva voinţei mele şi voi înceta să-l fac imediat ce voi avea ocazia, sau nu-l voi face deloc.
Am educat o generaţie de creştini cu o metodă fundamental scolastică, vorbind de valori şi de adevăruri convingătoare. Iar tinerii au plecat imediat ce au avut posibilitatea. Fiindcă nu am prezentat o mâncare mai bună, ci idei, seci precum o piatră, deziderabile precum o criză colică.
Am încercat să insistăm pe sensul de datorie, dar vorbeam de lucruri pe care doar iubirea le face să fie plăcute, aşa cum este în cazul slujirii, care devine agreabilă doar prin dedicare.
Am văzut astfel mii de cazuri de voluntari, cazuri care nu au o istorie îndelungată, ci o curbă scurtă: se începe cu intenţie bună, se menţine o angajare maximă pentru o perioadă, iar apoi începe declinul şi încetarea totală, fiindcă activitatea în care sunt implicaţi nu le oferă nicio satisfacţie.
Să căutăm ceva, să urmăm ceva, să fim statornici în ceva anume, se poate realiza doar dacă acest ceva, într-un oarecare mod, face să se declanşeze dorinţa noastră, năzuinţa noastră. Şi nu rămânem fără rezultate.
Astfel, în Evanghelia din această duminică, lumea îl urmează pe Isus, dar face acest lucru mai mult pentru a mânca.
Isus, însă, nu le spune: „Profitorilor, nu este corect să vă comportaţi aşa!”. Ci: „Voi doriţi prea puţin! Vă mulţumiţi cu prea puţin! Se poate mânca mult mai bine, într-un alt mod. Vă obosiţi atât de mult pentru un lucru fără valoare”.
Aceasta este cu totul o altă perspectică educativă: acele momente în care se spune „Da!” pentru a educa, nu acele situaţii în care se răspunde cu „Nu!” care duce la închidere.
Este inutil să-i spui unei persoane care se afundă în viciul său că ceea ce face este inaccetabil. Nimeni nu va renunţa niciodată la conduita sa rea pentru o idee abstractă. Ceea ce îl va face să schimbe direcţia este ceva care este mai bun decât comportamentul său, ceva care îi oferă mai multă viaţă.
Lupta interioară nu este doar între bine şi rău. Cine gândeşte aşa a rămas în epoca de piatră, fără o aprofundare interioară. Lupta inimii este între bine şi bine, între ceea ce este cu adevărat „autentic” şi ceea ce este superficial, între viaţa adevărată şi ceea ce pare bun, dar nu este.
Nimeni nu face rău doar pentru a face rău, ci pentru că el crede că la urma urmei totul va fi bine.
În această duminică, în a doua lectură, care în general urmează un ciclu independent, se exprimă împotriva acestei logici, iar Paul vorbeşte despre „omul cel vechi supus putrezirii din cauza poftelor amăgitoare”.
Pofte amăgitoare. Mâncare care nu hrăneşte pe deplin.
Suntem creştini fiindcă o dorinţă care nu înşeală s-a aprins în inima noastră, şi mâncăm o hrană care nu se termină, care are consistenţă, care nu nu dezamăgeşte.
Arta de a merge înainte este arta de a găsi adevărata bucurie, de a fi mulţumit fără regrete, de a şti în adâncul sufletului că există ceva mult mai profund. Trebuie să ne aducem mereu aminte de momentul în care am „mâncat” veşnicie, când am atins ceva care era cu adevărat solid, să ne întoarcem la acea mâncare şi să ne aşezăm pe un teren care este stabil. Să ne luminăm viaţa plecând de la lucrurile care au „funcţionat” bine, care ne-au dus la iubire, care au scos ceea ce este mai bun din noi.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
