În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela.
La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase. Când găseşte o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi o cumpără.
Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa dintre cei drepţi pe cei răi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Atunci le-a zis: De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”. (Mt 13,44-52)
—————————–
„Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela”.
În general, simplul act de a renunţa la toate bunurile este înţeles ca un gest de abnegaţie, ceva ce se face din perspectiva distanţării de ceva şi a sacrificiului…; dar nu aceasta este optica Evangheliei.
Niciodată, în niciun loc din Evanghelie, Domnul nu invită la renunţare decât atunci când aceasta se face în vederea obţinerii a ceva mult mai mare şi mai valoros. În acest text, de exemplu, omul vinde tot ce are plin de bucurie, fiindcă a găsit ceva mult mai valoros.
În creştinism nu există nicio renunţare negaţionistă, dacă nu este făcută din perspectiva deschiderii spre ceva superior. Dacă Dumnezeu ne cere ceva, El întotdeauna ne oferă mai mult. Cine îşi pierde propria viaţă din iubire faţă de Cristos, face acest lucru pentru că aşa găseşte viaţa care nu se mai pierde – viaţa veşnică – şi aşa îşi face o comoară în Cer, acolo unde hoţii nu jefuiesc, iar rugina şi moliile nu produc pagube. Niciodată nu este vorba despre o simplă pierdere, ci dimpotrivă, despre un câştig mai mare.
Oare de ce atât de des am prezentat creştinismul într-o optică a negaţionismului, a renunţării, a dezlipirii de ceva anume? Din acelaşi motiv: fiindcă suntem afectaţi de „ego”-ul nostru. Atenţia noastră se concentrează pe ceea ce facem noi, nu pe ceea ce face Dumnezeu. Aşa se face că în final a apărut o versiune despre sfinţenie şi Biserică care la urma urmei este o celebrare a operelor persoanelor excepţionale, minunate, deosebite. Am ajuns să vedem sfinţenia ca pe o împletitură de calităţi umane, nu ca pe o întâlnire cu Harul care lasă să se exprime puterea lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei.
Creştinismul a devenit astfel sânge, sudoare şi lacrimi, nu eliberare şi mântuire.
Evanghelia din această duminică ne prezintă o altă perspectivă: omul care vinde totul pentru a obţine ogorul în care se află comoara şi, deasemenea, negustorul care vinde totul pentru a cumpăra mărgăritarul cel mai frumos, ne introduc la parabola năvodului, în care sunt prezentate imagini ale selecţiei. Pescarii aruncă peştii răi şi îi reţin pe cei buni, iar stăpânul casei scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi. Este vorba de perspectiva discernământului, a alegerii înţelepte, a părţii mai bune, a selectării dintre ceea ce este cu adevărat valoros şi ceea ce este inferior.
Într-adevăr, toate bunurile acelui om îi folosesc doar pentru a cumpăra ogorul în care se află comoara. Este ca şi cum am afirma că tot ceea ce avem este doar pentru preţul cutiei, dar în cutie se află o bogăţie infinită; trebuie să devină o amintire căutarea fericirii în plicul în care am pus varianta de la 6 din 49…
Orice renunţare a noastră este utilă doar pentru a cumpăra plicul…
Problema de fond este să ştim unde se află comoara, să înţelegem valoarea mărgăritarului, nu să stăm să renumărăm de mii de ori mărgăritarele noastre de mică valoare pentru care negociem într-un mod derizoriu.
Când începe discernământul creştin? Atunci când începem să cunoaştem importanţa comorii. Doar atunci totul este apreciat la adevărata sa valoare.
(Comentariu de Fabio Rosini)
