Pâinea providenţei este pâinea împărtăşirii
În vremea aceea, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileei sau a Tiberiadei. Îl urma o mulţime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. Isus s-a urcat pe munte şi s-a aşezat acolo împreună cu discipolii lui. Iar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. Ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea la el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?”. Însă spunea aceasta, punându-l la încercare; de fapt, el ştia ce avea să facă. Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte puţin”. Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: „Este aici un copilaş care are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?”. Isus a zis: „Faceţi-i pe oameni să se aşeze!” În locul acela era multă iarbă. Aşadar, s-au aşezat bărbaţii, în număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile şi, mulţumind, le-a dat celor aşezaţi; la fel şi din peştişori, cât a voit [fiecare]. Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic”. Aşadar, au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu bucăţi care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur. (In 6,1-15).
______________________________________
Timp de câteva duminici, liturgia înlocuieşte evanghelia după Marcu cu cea după Ioan, care este mai bogată în reflecţii teologice, şi care începe cu minunea înmulţirii pâinilor. Minunea este relatată de toate cele patru evanghelii (Mt 14, 13-21; Mc 6,32-44; Lc 9,10-17). În toate cazurile, ea are loc pe ţărmul Lacului Galileei, acolo unde ne lăsase Sf. Marcu duminica trecută. Atunci Isus coborâse din barcă şi s-a regăsit înconjurat de o mare mulţime. Simţise o mare compasiune pentru acel popor, care i se părea a fi dezorientat precum o turmă fără păstor. Din acea compasiune a rezultat minunea pâinii, care ne este relatată astăzi. În acea alergătură a lumii, Isus auzea strigătul tăcut şi dramatic al înfometaţilor lumii, de ieri şi de azi. În arcul celor două mii de ani, mulţimea a crescut foarte mult împreună cu nevoile lor, astfel încât azi aproape două miliarde de oameni sunt lipsiţi de necesarul pentru a trăi.
Este dificil să auzi strigătul săracilor care se înalţă în gălăgia asurzitoare a societăţii noastre de consum care, în aceste zile de vară, celebrează cel de-al doilea carnaval al ei, luând cu asalt marea şi munţii în căutarea unor vacanţe fără griji. Este adevărat că acest ritual al verii devine tot mai greu de pus în practică pentru multe persoane care sunt afectate de dramatica criză economică prin care trecem. Pentru a-şi asigura pâinea, mulţi trebuie să renunţe forţat la vacanţele de vară. Este un moment preţios pentru a reflecta asupra obiceiurilor noastre risipitoare şi de a înţelege drama celor cărora le lipseşte strictul necesar pentru a trăi. Putem face puţin; suntem neputincioşi, la fel ca apostolii în faţa foamei pe care o au mulţimile ce-i înconjoară. Însă cel care a salvat situaţia era un copil care avea la el puţin, cinci pâini de orz, pacheţelul său pentru gustare. Dumnezeu aşteaptă modesta noastră contribuţie pentru a face minunea pe care noi nu ştim s-o facem.
Minunea pâinii este privită de către Ioan drept culmea activităţii lui Isus în Galileea, înainte de a-şi muta centrul apostolatului său în Iudeea şi în mod special la Ierusalim. Acesta este un lucru central pentru a înţelege autodefinirea pe care o pronunţă drept comentariu la această minune: «Eu sunt pâinea vieţii» (In 6,35). La Samaria, lângă fântâna din Sicar, se prezentase drept izvor de apă vie (In 4,10), la Ierusalim, în templu se va prezenta drept lumină (In 8,12). Apă, pâine şi lumină sunt nevoile cele mai elementare ale omului, lucrurile de care nimeni nu se poate lipsi. Isus voia să spună că el este de nelipsit pentru om aşa cum sunt apa, pâinea şi lumina. Nimeni nu se poate lipsi de el; e o problemă de viaţă şi de moarte. Iniţiativa minunii îi aparţine lui Isus care, însă, cere aportul discipolilor. El adresează întrebarea sa lui Filip, cerându-i oarecum un sfat: «De unde vom cumpăra pâine?». Evanghelia precizează că întrebarea are un caracter pedagogic: vrea să-i sensibilizeze, prin Filip, pe toţi discipolii asupra nevoilor materiale ale mulţimii care îi urmează.
Isus se preocupă de omul întreg, suflet şi trup, de aceea nu se limitează la a predica, ci vindecă bolile şi învie morţii. Filip îşi dă seama de suma enormă ce trebuie cheltuită pentru a da măcar o bucăţică de pâine fiecăruia, foarte puţin pentru a sătura foamea acumulată a acelei mulţimi. Însă întrebarea adresată lui Filip este auzită şi de ceilalţi discipoli, aşa încât Andrei răspunde prezentându-i lui Isus un copil dispus să ofere mica sa provizie de cinci pâini şi doi peşti; precizează, în acelaşi timp, realitatea: «însă ce sunt acestea pentru atâţia?». Ambii discipoli mărturisesc neputinţa lor în faţa unei nevoi atât de mari. Dar intervenţiile lor conţin secreta certitudine că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, îndeosebi atunci când omul îi pune la dispoziţie mica sa colaborare. Dumnezeu solicită conştientizare şi colaborare. Nu vrea să facă niciodată totul singur.
În acest moment, Isus cere discipolilor să le spună oamenilor să se aşeze comod pe iarba verde de primăvară. Este timpul paştelui, timpul exodului din Egipt, atunci când se comemora minunea manei, pâinea pe care Dumnezeu o făcuse să cadă din cer pentru a-şi hrăni poporul pe drumul deşertului. Psalmul 23 cânta de secole cu entuziasm acel eveniment minunat, care se potrivea întocmai cu situaţia actuală: «Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, tu pregăteşti masă pentru mine». Acelaşi Dumnezeu al părinţilor este acum aici, pe ţărmul Lacului din Galileea, în persoana lui Isus, pentru a sătura poporul care-l urmează. Acum pot cu toţi ca să vadă cum mâinile sale, pentru a sătura, înmulţesc în mod minunat puţinele pâini şi cei câţiva peşti pe care un copil i le pune dinainte, căscând ochii săi mari plini de mirare; pâinile sale nu se mai termină!
Isus nu spune nimic, însă gesturile sale recheamă cu claritate cina pascală pe care, în anul următor, o va celebra la Ierusalim şi aici tot în faţa discipolilor săi: «Luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o». De această dată, pe ţărmul Lacului, nu «frânge pâinea», aşa cum o va face la Ierusalim (Lc 22,19), poate şi pentru că turtele pe care le are în mână sunt mici, pe măsura copilului care i le-a oferit. El «mulţumeşte» (eucharistèsas), adică celebrează o euharistie, doar ca anticipare şi simbol al acelei euharistii pe care o va lăsa ca moştenire Bisericii sale. Este însuşi Isus cel care explică semnificaţia acelor gesturi în discursul de la Sinagoga din Cafarnao, care urmează după această minune (6,35 ş.u.). În acest fel, orice act de caritate devine euharistie din acea zi, mulţumirea cea mai bine primită de Dumnezeu, care ni s-a oferit pe sine însuşi ca hrană spirituală.
Privită în această lumină, acea pâine devine preţioasă, nu poate fi pierdută. De aceea Isus recomandă să fie strânse bucăţile rămase «ca să nu se piardă nimic». Şi această convingere a condus Biserica să păstreze euharistia cu grijă şi să-i aducă veneraţie în tabernacolele bisericilor noastre. În acea pâine continuă minunea care are loc la Liturghie. Cele douăsprezece coşuri pe care discipolii le-au adunat (unul pentru fiecare), este pâinea poporului lui Dumnezeu, a celor douăsprezece triburi al noului Israel. Acea poruncă a lui Isus a inspirat pentru multe secole veneraţia pe care poporul o avea pentru pâine, pentru a se ţine seama de ea, deoarece era darul providenţei părinteşti a lui Dumnezeu. Este una dintre valorile pe care societatea noastră de consum, din păcate, a pierdut-o. Şi totuşi, pâinea pe care o mai punem încă pe mesele noastre rămâne o rechemare la mulţumire, la caritate, la chibzuinţă.
