În acel timp, au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Márta l-a primit în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Márta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!”. Domnul, răspunzând, i-a zis: „Márta, Márta, pentru multe te mai îngrijorezi şi te frămânţi, însă un lucru e necesar: Maria și-a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”. (Lc 10,38-42).
––––––––-
Epoca noastră este caracterizată de evoluţia tehnologică, cu consecinţe pozitive de necontestat, dar şi ci grave repercusiuni antropologice.
Copiii care cresc lipiţi de ecranele tabletelor sau ale telefoanelor mobile sunt afectaţi, conform cercetărilor făcute în acest sens, de reprimarea funcţiei simbolice. În cuvinte simple: având în faţă o imensă afluenţă de imagini – aşa cum niciodată nu s-a mai întâmplat în istoria omenirii – nu mai au capacitatea „proprie” de a-şi imagina, ci sunt sufocaţi cu imaginile pe care le primesc.
Acesta este un exemplu, dintre atâtea altele, de atrofiere a unei capacităţi.
Este o temă foarte gravă asupra căreia se opreşte şi Evanghelia din această duminică, în care ne este prezentat un om foarte bogat „ce se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi se bucura în fiecare zi cu mare fast” fără a-şi da seama unde aveau să-l ducă aceste plăceri.
Şi nouă ni se poate întâmpla la fel, atunci când căutăm satisfacţii efemere şi uităm de consecinţe: confortul, plăcerea şi estetica ne pot face să devenim orbi şi surzi.
Parabola săracului Lazăr este aceea a unuia care trăieşte înconjurat de persoane care nu-l văd, cărora simţurile nu le funcţionează.
Este de notat detaliul, aparent nesemnificativ, prin care se menţionează prezenţa câinilor ce îi ling rănile: este modul prin care ei îşi manifestă grija faţă de acest sărman redus la o masă de carne suferindă, ignorat de ceilalţi oameni, cărora ospeţele şi purpura le-au luat umanitatea. Câinii au mai multă sensibilitate decât ei…
Prima lectură a liturgiei cuvântului din acestă duminică este un fragment din Cartea profetului Amos, care vorbeşte despre „cei care sunt fără grijă” – în ebraică termenul folosit înseamnă „fără probleme” – dar care au un sfârşit nefericit.
Odinioară se folosea expresia „invalizi psihic din cauza războiului”, pentru a indica condiţia de sănătate precară ca urmare a traumelor din timplul conflictelor armate. Astăzi îi avem pe „invalizii pe timp de pace”, o mulţime de persoane, în special tineri şi foarte tineri, care sunt lipsiţi de soliditate psihică, din cauza atrofierii simţurilor, până la „îndoctrinare” [autorul foloseşte o expresie mai dură: „îndobitocire”, n. tr.] ca urmare a bunăstării.
Este interesantă etimologia cuvântului „imbecil”, care provine din termenul „imbelle”, ce înseamnă „cel care nu ştie să lupte”.
Nu este vorba de a repropune un masochism absurd, o austeritate exagerată, ci de a înţelege până unde pot să ajungă lucrurile. Printre primele instrumente ale artei discernământului se află întrebarea firească: dacă fac, gândesc, aleg acest sau acel lucru, unde mă va duce?
„Atunci te rog, părinte, trimite-l pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă şi ei în acest loc de chin!”, îi spune bogatul, din infernul unde a ajuns, lui Abraham, referindu-se la fraţii săi care merg pe acelaşi drum al plăcerilor ce duce la autodistrugere.
Abraham îi răspunde: „Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge”. Este un răspuns tragic: dacă simţurile nu funcţionează, nu funcţionează şi basta. Nici măcar dacă ar apărea Cristos cel Înviat.
Pentru ca simţurile să–şi reia funcţiile trebuie să fie folosite, să le scoatem dim starea de atrofiere. Este vorba despre crucea, durerea şi disconforturile pe care deseori ni le trimite Dumnezeu tocmai pentru a ne deschide ochii, pentru a reîncepe să ascultăm şi să ne revenim în fire.
Astfel vom înţelege spre ce ne îndreptăm şi ne vom schimba drumul.
Comentariu de P. Fabio Rosini)