În timpul acel, apostolii s-au adunat la Isus și i-au povestit toate câte au făcut și au învățat. Atunci el le-a spus: „Veniți deoparte, într-un loc retras, și odihniți-vă puțin”; pentru că mulți veneau și plecau și nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulți i-au văzut plecând și și-au dat seama. Au mers, deci, pe jos, din toate cetățile, și, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, [Isus] a văzut o mare mulțime și i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor și a început să-i învețe multe (Mc 6,30-34).
——————-
În liturgia cuvântului din această duminică, prima lectură şi Evanghelia se luminează reciproc prin intermediul deosebirii evidente dintre păstorii nepăsători ai Israelului şi grija milostivă a lui Isus faţă de mulţimea care-l urmează.
Toate acestea se bazezază pe analogia relaţiei dintre păstor şi turmă, şi apelează la o caracteristică a oilor: ele sunt nişte animale care, pentru a supravieţui, au nevoie să fie duse la păscut, prin urmare pentru ele păstorul nu este ceva opţional, ci ceva vital.
Sunt două paradoxuri în inima noastră.
Primul constă în faptul că nu acceptăm să fim oi, dar suntem.
Este ca un sindrom al autosuficienţei şi care este greu de eradicat din sufletul uman. Sfântul Părinte spunea în cadrul unei audienţe: „Cum trecem de la tinereţe la maturitate? Când începem să ne acceptăm propriile limite. Devenim adulţi când ne relativizăm”[1].
Şi pentru noi Păstorul nu este o opţiune. Istoria ne demonstrează că atunci când omul şi-a afirmat în mod triumfător autonomia, s-a îndreptat spre drumul auto-distrugerii. Istoria secolului trecut este o poveste a unei puteri devastatoare şi exterminatoare concepută de acele sisteme de gândire care delimitau raţiunea umană şi forţele sale în faţa realităţii.
Noi avem nevoie să fim îngrijiţi, acceptaţi, priviţi cu iubire, mângâiaţi, sfătuiţi, corectaţi, învăţaţi. Avem nevoie să fim iertaţi. Fără compasiune nimeni nu supravieţuieşte. Fără milă nicio casătorie nu poate rezista, niciun copil nu poate creşte fericit, nicio prietenie nu va fi vreodată autentică. Luptăm în mod disperat pentru a arăta că suntem autonomi, dar nu suntem, şi multe persoane, înainte de a cere ajutor, trebuie să ajungă pe fundul prăpastiei. Cu alte cuvinte, preferăm să eşuăm, decât să arătăm că suntem limitaţi şi săraci. Dar aceasta este o pură stupiditate.
Un al doilea paradox este faptul că noi avem tendinţa de a ne vedea de treburile noastre, dar în realitate suntem fericiţi doar dacă îi ducem la păscut pe alţii.
Nu suntem doar oi, suntem şi păstori.
În Evanghelie se vede că Isus nu are timp nici măcar să mănânce, iar atunci când încearcă să-şi tragă suflarea împreună cu discipolii săi şi lumea îi ocupă până şi acel puţin spaţiu, consideră că acesta nu este un lucru nedrept. Se poate spune că uită să mănânce şi să se odihnească, fiindcă îi este milă de lume.
Pare un lucru sublim şi de neatins, şi totuşi această atitudine este adevărul nostru. Cine uită să mănânce? Cine nu se gândeşte la propria odihnă? Cei îndrăgostiţi, taţii, mamele, prietenii, fraţii. Dacă a existat cineva cu adevărat important în viaţa noastră, pentru acesta sau aceasta am uitat de mâncare şi odihnă.
Cine nu păstrează în inimă o noapte petrecută la Urgenţe aşteptând o veste despre un frate care a avut un accident, sau despre un copil care a avut un atac grav de tuse şi frisoane.
Iar atunci când fratele tău, sau fiul tău, iese şi este vindecat, acea bucurie nu o uiţi niciodată. A devenit fratele tău sau fiul tău de o mie de ori mai mult decât înainte. Şi îţi vei da cu plăcere silinţa să-l îngrijeşti.
Dacă o zi a fost cu adevărat frumoasă în viaţa noastră, în acea zi, cu siguranţă, am dus la păscut pe cineva. Iubeam pe cineva.
[1] Papa Francisc, Audienţa generală din 13 iunie 2018.
(Comentariu de P. Fabia Rosini)
