În vremea aceea, Isus i-a chemat pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălțați cu sandale și să nu purtați două tunici. Apoi le-a spus:„Dacă intrați într-o casă, rămâneți acolo până când veți pleca din locul acela, iar dacă nu veți fi primiți în vreun loc și nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturați praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. Ei au ieșit și au predicat ca oamenii să se convertească. Și scoteau mulți diavoli, ungeau cu untdelemn mulți bolnavi și-i vindecau (Mc 6,7-13).
————————
Isus le oferă putere discipolilor săi asupra duhurilor necurate. Cine sunt acestea? Sunt cei impuri, sau alfel spus cei duplicitari, care confundă viaţa şi moartea, care banalizează binele şi răul. Dacă un duh se opune în mod deschis Duhului Sfânt se vede acest lucru, face gălăgie, urlă, nu se poate ascunde. Dar când este folosit şi binele şi răul, se poate ajunge la o confuzie. Într-adevăr, aproape nimeni nu face rău gândind că face rău, ci fiindcă are un bun motiv pentru a se comporta astfel. Sunt şi anumite expresii în acest sens, de exemplu: „când este necesar, este necesar”. Se ajunge astfel la autorizarea căderii în eroare. Duhul necurat este tipul de înşelătorie prin care se justifică răul în numele unei părţi „bune” ale sale. Este arta subtilă a compromisului, a jumătăţii de măsură. De aceea, din raţiuni „bune” se autorizează lucrurile neclare, nedemne, violente, rău făcute.
Căsătoriile se distrug atunci când se începe a nu fi sinceri în totalitate, când devine o obişnuinţă ascunderea adevărului. Viaţa liniştită duce la stingerea elanului, iar confortul este preferat în locul integrităţii. Importatnt e să te descurci, dar din păcate într-un mod nedemn.
Cum se poate schimba această atitudine?
În primul rând trebuie să observăm că discipolii au fost trimişi doi câte doi. Prin urmare, este nevoie de un „altul”, de împărtăşire, de comuniune. În creştinism nu-ţi poţi face selfie de unul singur, totul este relaţie, în caz contrar se cade în capcană.
Este nevoie de toiag pentru a porni la drum, dar nu de pâine sau desagă, şi nici de bani. Să fie încălţate sandale, dar fără tunică de rezervă. Acestea sunt doar nişte indicaţii secundare? Nu, fiindcă este vorba despre Evanghelie – cuvântul veşnic.
Mâncarea nu este utilă pentru luptă, fiindcă nu se învinge duhul necurat fiind preocupaţi de poftele noastre. Dacă cel care comandă este „ceea ce-mi convine”, voi rămâne mereu un copil.
Desaga se foloseşte de obicei pentru lucrurile care „nu se se ştie niciodată, poate îmi vor fi utile”, pentru soluţiile de rezervă, siguranţele noastre. Dar dacă am un plan „B”, înseamnă că nu sunt autentic. Dacă vrei să mergi pe drumul dreptăţii, nu poate exista o cale de scăpare de rezervă.
Fără bani: cui îi este teamă că va pierde ceva este orbit de nelinişte. Posesiunea este duşmanul iubirii, care este lumina vieţii noastre. Nu se învinge prin posesiune, ci prin dezlipirea de lucruri.
Să fim încălţaţi cu sandale: nu trebuie să ne aşezăm confortabil, nu trebuie să ne „instalăm” undeva sau să ne „aranjăm”, ci trebuie să pornim la drum, să fim dispuşi să ne schimbăm, să ne punem în discuţie, în mişcare.
Să nu am nicio altă tunică în afară de cea cu care sunt îmbrăcat: haina reprezintă rolul. Nu trebuie să existe ambiguitate în relaţii. Dacă sunt căsătorit, sunt căsătorit mereu, nu mă comport într-un alt mod, nu ascund că există o femeie căreia îi aparţin; dacă sunt un tată, sunt mereu tată, chiar dacă fiii mei nu sunt lângă mine, fiindcă mă gândesc la ei, trăiesc pentru ei.
Trebuie să luăm toiagul. Ce simbolizezază acest lucru? O bucată de lemn a fost folosită de Moise pentru a trece marea, o bucată de lemn a fost folosită de Cristos pentru a ajunge la ţintă, care este Tatăl. Dacă nu se acceptă lemnul crucii, dacă se refuză durerea şi precarietatea, duhul necurat găseşte o uşă larg deschisă pentru a intra, fiindcă se refuză planurile Providenţei. Cum poţi să-l urmezi pe Cristos fără a accepta crucea? Este inutil, ba chiar periculos.
Cine vrea să-l urmeze, să-şi renege viaţa sa – adică pâinea, rezervele, „instalările” şi rolurile ambigue care par să-i protejeze propria viaţă – dar să strângă cu putere crucea sa în fiecare zi şi să-l urmeze.
( Comentariu de P. Fabio Rosini)
