Credinţa este dar al unui Dumnezeu îndrăgostit nebuneşte de om
În vremea aceea, Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” şi spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Nu murmuraţi între voi! Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeţi: Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer: pentru ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” ( In 6,41-51).
_______________________________________
Bătrânul Simeon, primindu-l în braţele sale pe Isus oferit la templu de către Maria şi Iosif, făcuse o profeţie: «Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi» (Lc 2,34 ş.u.). Avea multă dreptate, pentru că Isus a fost mereu în centrul contrastelor şi contestărilor adesea dramatice. În ciuda minunii spectaculoase a înmulţirii pâinilor pe ţărmul Lacului Galileei, mulţimea care beneficiase de aceasta a rămas destul de rece şi critică faţă de el. Acea minune i-a răvăşit, însă nu i-a convertit. Unii, pentru a crede în el, i-au cerut un semn din cer care să fie mai spectaculos decât ceea ce văzuseră, alţii îi contestau cu glas tare cuvintele şi pretenţiile sale de a fi Mesia.
Drumul credinţei nu este uşor; chiar şi certitudinile cele mai solide pot fi repuse în discuţie. Inima omului este inconstantă; argumentaţiile mult prea umane şi dificultăţile vieţii pot slăbi chiar şi temperamente foarte puternice. Prima lectură de azi ne descrie ceea ce i s-a întâmplat profetului Ilie, care era chiar un om cu o credinţă puternică. Descurajat şi obosit de viaţă, Ilie a fugit în deşert hotărât ca să moară. Doar un înger a reuşit să-i descurajeze voinţa de a se sinucide, prin pâinea miraculoasă ce i-a fost adusă din cer. Acea hrană venită de la Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască şi l-a condus către Muntele Horeb, la izvoarele credinţei sale. Astfel a recuperat certitudini şi curaj.
Acele pâini îngereşti, coapte pe pietrele înfierbântate de soarele puternic al deşertului, aşa cum obişnuiau să le prepare beduinii, erau semnul pâinii venite din cer, aceea pe care Isus o oferă astăzi mulţimilor dubioase care protestează. Tocmai pe străzile din Sinai, vechiul Israel murmurase de multe ori împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu, chiar şi atunci când era gata să primească darul manei, pâinea venită din cer (Ex 16,2.7 ş.u.). Şi asta cu toate că văzuse numeroasele minuni pe care Dumnezeu le-a făcut până atunci. La Cafarnaum se repetă scenariul. Lumea aceea, care primise cu puţin înainte minunea pâinii, murmură împotriva lui Isus pentru că a spus: «Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer». Nu-i cer deloc măcar o explicaţie despre această ciudată autodefinire, ci pur şi simplu o contestă ca fiind o absurditate.
Mulţi i-au cunoscut pe Iosif şi pe Maria, părinţii săi din Nazaret, şi privesc ca printr-un voal doar la originea sa umană, provenind dintr-o familie atât de modestă şi săracă dintr-un mic sat care se află la doar douăzeci şi cinci de kilometri de Cafarnaum. Tocmai pentru a răspunde acestei contestaţii, care s-a repetat de mai multe ori în istorie, şi care este ascunsă până şi în inima unor creştini care se consideră credincioşi, crezul pe care-l recităm la Sfânta Liturghie ne face să spunem: «Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioară şi s-a făcut om». Întruparea este misterul de bază al credinţei pe care orice credincios este chemat să o profeseze. Cine nu-l acceptă pe Isus ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu este creştin, cel mult poate fi unul dintre Martorii lui Iehova care neagă divinitatea lui Cristos. Isus pune acest adevăr la baza discursului său despre euharistie, unde propune ca trupul său să fie mâncat iar sângele său să fie băut; tocmai acea carne şi acel sânge care, coborând din cer, le-a primit de la Maria. Nu există euharistie fără întrupare. Acest adevăr este harta credinţei noastre.
Întocmai despre originea credinţei vorbeşte Isus care abia s-a ciocnit cu necredinţa ascultătorilor săi în sinagoga din Cafarnaum. El spune că credinţa este un fel de îndrăgostire, o atracţie divină. Cine se îndrăgosteşte, n-o face printr-un raţionament mai mult sau mai puţin convingător. Inima are motivele sale, care nu sunt cele ale minţii. Iubirea este gratuită, nu se cumpără, o afli în interior ca pe un dar nemeritat. La fel şi credinţa; este o atracţie iubitoare a lui Dumnezeu: «Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl». Acelaşi Isus o va spune mai târziu, făcând aluzie la moartea sa pe cruce: «Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine» (In 12,32). Această atracţie divină este lucrarea Tatălui şi al Fiului. Ea, însă, are nevoie de cunoaştere. Nu se poate îndrăgosti cineva de o persoană pe care nu a văzut-o şi nu a cunoscut-o vreodată. Există la noi un proverb care spune: «pentru ceea ce ochiul nu vede, inima nu se poate întrista». Dacă nu cunoaştem, nu iubim.
Credinţa presupune cel puţin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu în Evanghelie; ascultarea oferă prima cunoaştere a lui Isus, care ni-l prezintă ca fiind atractiv. Iubirea cere o cunoaştere tot mai personală şi profundă a celui iubit. Se progresează în credinţă, care este iubire, la şcoala Cuvântului, prin urmare Isus poate spune: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine». În credinţă nimeni nu este maestru, suntem cu toţii discipoli, adică elevii lui Dumnezeu, care ne învaţă cu iubire şi răbdare în mod gradual. Astfel Dumnezeu intră în noi şi ne schimbă în fii iubiţi, dăruindu-ne viaţa veşnică. Viaţa veşnică nu este o simplă supravieţuire sau nemurire, este viaţa divină care nu este din lumea aceasta; este viaţa care se trăieşte în veşnicie, nu în timp, ea ne face să trăim deja în dimensiunea cerului. Ioan o descrie astfel: «Acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este» (1In 3,2). Pe acest pământ ne lipseşte oglinda pentru a vedea cum suntem făcuţi. Trebuie să aşteptăm cerul pentru a ne oglindi. Abia atunci vom şti cine suntem cu adevărat.
Doar cu credinţa descrisă până aici poate fi acceptată definiţia pe care Isus o dă despre sine: «Eu sunt pâinea vieţii». Înseamnă că doar el oferă hrana spirituală, cea care dăruieşte şi păstrează viaţa veşnică. Mana nu a schimbat viaţa evreilor în drumul lor prin deşert, ei au murit aşa cum era înscris în natura lor omenească. Cine mănâncă pâinea cea nouă coborâtă din cer, nu moare, pentru că ea are capacitatea de a transmite viaţa divină ce nu poate fi distrusă. Desigur, viaţa fizică se termină, însă viaţa divină durează veşnic şi, la sfârşit, va transforma chiar şi trupul nostru muritor în trup glorios, după chipul lui Isus înviat (Fil 3,21).
Evanghelia de azi pune fiecăruia dintre noi o întrebare: Credem cu adevărat în cuvintele lui Cristos? Pentru că, dacă credem în lucrurile auzite, viaţa noastră se schimbă. Isus devine centrul gândurilor şi al acţiunilor noastre, aşa cum este pâinea cotidiană pe care o mâncăm şi pentru care lucrăm şi luptăm.
