În vremea aceea, Isus a ieșit de acolo și a venit în locul lui natal, iar discipolii îl urmau. Fiind zi de sâmbătă, a început să învețe în sinagogă și mulți dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde toate acestea? Și ce este această înțelepciune care i s-a dat și aceste minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda și Simon? Și surorile lui nu sunt oare aici, la noi?” Și se scandalizau de el. Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui”. Și nu a putut face acolo nici o minune, decât doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor. Apoi, cutreiera satele din jur învățând. (Mc 6,1-6).
——————————
Trebuie să recunoaştem că Nazaret este o localitate ciudată. În acest orăşel are loc exprimarea credinţei celei mai mari, cea a Mariei, dar tot aici este locul în care s-a exprimat incredulitatea şi dispreţul. Aici nici măcar Isus nu reuşeşte să facă minuni pentru că nu poate să-i schimbe în prejudecăţile lor trufaşe. În această localitate până şi Dumnezeu rămâne uimit.
Dacă este adevărat că credinţa noastră este un faptă autentică care se bazează pe harul unei virtuţi teologale, dar care implică libera noastră adeziune, trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu nu ne impune nimic. Deoarece Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu constrânge pe nimeni, ci doar propune, oferă, dăruieşte, dar nu obligă.
În faţa lui Dumnezeu noi suntem persoane adevărate şi libere, şi putem să acceptăm sau să refuzăm iubirea sa. „Da”-ul nostru este eficace într-un mod minunat, dar, din păcate, şi „Nu”-ul nostru.
Prin urmare, trebuie să recunoaştem în mesajul din Evanghelia acestei duminici ce înseamnă calea distructivă a refuzului faţă de Domnul.
Ce anume apare în textul evanghelic? Ce anume ne învaţă Isus cu o înţelepciune surprinzătoare, pe când reacţia locuitorilor din Nazaret nu este cea a unora care se bucură de un dar, ci a unora care caută nod în papură neîncrezători: de unde vine acesta? Din păcate, principiul cauzalităţii este deasupra frumuseţii.
Cu alte cuvinte: poate o fi extraordinar ceea ce spui şi ne povesteşti despre tine, dar ai permisiunea scrisă? Cine ţi-a dat licenţa?
Deasemenea, îi fac critica lor fundamentală: noi te cunoaştem, bufonule! Noi ştim totul despre tine, ştim cine sunt rudele tale şi îţi ştim meseria ta. Ce vii să ne povesteşti? Nu ne păcăleşti. Tu eşti singurul despre care noi ştim deja totul despre tine.
Aici este punctul. O privire umană care a înţeles deja totul, unde doi plus doi face patru, şi prin urmare nu trebuie să se inventeze nimic nou, este ca o privire între orbi, fiindcă nu se vede lucrarea lui Dumnezeu. Este o privire la suprafaţă, superficială, epidermică, care nu vede secretul lucrurilor.
Ai ochi şi nu vezi, ai urechi şi nu auzi.
Este periculos să absolutizăm propria noastră opinie şi să acceptăm un „dumnezeu” mic cât creierul nostru, sau chiar mai mic decât noi. Dar Dumnezeu – care creează din nimic, care se naşte dintr-o fecioară – este mult mai mare decât circumferinţa noastră craniană.
Dacă Dumnezeu ar lucra cu modul nostru de a gândi, lumea ar fi o plictiseală mortală.
Sunt unii care absolutizează raţiunea. Raţiunea este un mare dar, însă nu este îndeajuns ca prin intermediul ei să se ajungă la frumuseţe. Dacă vrei să creşti un copil doar cu raţiunea, fără frumuseţea surprizelor şi a fanteziei, vei creşte un copil „cenuşiu” şi nefericit.
Un profet, dacă este autentic, va intra mereu în conflict cu sistemul nostru, cu patria noastră, fiindcă va aduce mereu ceva care este mai mare decât aşa cum suntem obişnuiţi noi cu „firul ierbii”, ceva motonon, fără implicaţii.
Nu trebuie să uităm că acuza principală a unei mulţimi iudaice a dus la moartea lui Cristos: ”Nici nu înţelegeţi că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întregul neam” (In 11,50).
Cutiuţile noastre mintale şi instituţionale nu vor reuşi niciodată să accepte lucrarea lui Dumnezeu, şi oare cum ar putea să facă aceasta? Ceea ce ne este de folos este învăţarea artei de a ne lăsa surprinşi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Să ne lăsăm dezorientaţi de El, pentru că tot El ne va oferi o direcţie spre mântuire.
( Comentariu de P. Fabio Rosini)
