Toți misionari, vestitori de pace și de bine
În acel timp, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi le-a spus: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui! Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor! Nu luaţi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum! În casa în care intraţi, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!». Şi dacă acolo este vreun fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! Când intraţi într-o cetate şi vă primesc, mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu»! Dar dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia lui Dumnezeu este aproape!». Vă spun că în ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodóma decât pentru cetatea aceea.Întorcându-se cei şaptezeci şi doi, i-au spus cu bucurie: „Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău”. El le-a spus: „L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger.Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea duşmanului şi nimic nu vă va dăuna! Totuşi, nu vă bucuraţi pentru aceasta – că vi se supun duhurile –, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!”
(Lc 10,1-12.17-20).
—————————————-
Isus a trimis înaintea sa pe cei 12 apostoli ca să vestească evanghelia, dându-le indicații precise de metodologie. Acum alege un grup mai mare de colaboratori pentru a evangheliza orașele și satele pe unde avea să treacă el. Numărul acestor misionari este de 72, un număr simbolic care rezultă din înmulțirea numărului 12 cu 6.
Doisprezece este numărul tradițional care indică întregul popor al lui Dumnezeu, compus din cele doisprezece triburi. Acum se adaugă înmulțirea cu 6 pentru a indica că sunt implicați în misiune chiar și membrii individuali și nu doar liderii responsabili.
Numărul 72 apare deja în Biblia ebraică pentru a indica popoarele care au populat pământul după potop (Gen. 10,1-32), și în cartea Ieșiri pentru a indica colaboratorii lui Moise, chemați să împartă responsabilitatea conducerii și a guvernării întregului popor al lui Dumnezeu (Num. 11,24-30). Este un număr special ales pentru a indica destinația universală a mântuirii și responsabilitatea creștină a evanghelizării care implică întreaga comunitate a credincioșilor. Pe scurt, angajamentul misionar nu este doar o responsabilitate care îi privește doar pe lideri, dar pe tot poporul lui Dumnezeu. În Biserică suntem toți misionari, nimeni nu poate să se excludă.
Episodul trimiterii în misiune, pe care l-am citit, ne spune cum trebuie împlinită această responsabilitate de către fiecare credincios, care este conștient de misiunea sa. Episodul povestit este precedat de nararea a trei vocații în centrul cărora este porunca lui Isus: „Tu mergi și vestește împărăția lui Dumnezeu” (9,60) , fără a te întoarce, adică fără incertitudini și ezitări.
Trimiterea inițială a discipolilor în orașele și satele din Galilea, vrea să ne sugereze că primul loc de misiune este acolo unde ne-am născut și trăim. Însuși Isus nu a predicat sau acționat în afara Palestinei. Doar după Paște misiunea s-a extins la lumea întreagă. Discipolii sunt trimiși doi câte doi, pentru a se ajuta și a se susține reciproc și pentru ca mărturia lor să fie mai credibilă, după regulile iudaice ale timpului.
Nici o mărturie nu era valabilă fără prezența a cel puțin doi martori. La baza misiunii stă preocuparea pentru Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor: „Secerișul este mare dar lucrătorii sunt puțini”. Provocarea fusese lansată de Isus în Samaria, când i-a atenționat pe apostoli spunând: „Ridicați ochii voștri și priviți ogoarele care se albesc deja pentru seceriș” (In. 4,35-36). Apoi a fost sosirea samaritenilor avertizați de femeia care s-a întors în oraș. Câmpul îi aparține lui Dumnezeu și el se preocupă să găsească lucrători, ca în alte parabole. Secerișul este nelimitat, dar forța de muncă este întotdeauna redusă. Dumnezeu caută ajutor în rugăciunea noastră și în colaborarea noastră. Pentru libertatea omului nu-și permite să impună, ci doar să propună. Rugăciunea este foarte importantă pentru că ne face disponibili la chemarea noastră.
Perspectivele misiunii nu sunt roze. Isus nu amăgește pe nimeni, ceea ce propune este o angajare dificilă care poate provoca opoziție și persecuție. El folosește imaginea mieilor și a lupilor, figura clasică a apărătorului în fața dominatorului violent. Istoria Bisericii se ocupă de numărarea martorilor – martiri. Ca și Isus, misionarii săi, trebuie să țină cont că pot fi respinși sau persecutați. Nu trebuie să impună, dar să propună evanghelia, în cazul în care sunt refuzați, trebuie să se retragă de bunăvoie, scuturând praful de pe picioare, ca pe un avertisment, dar nu trebuie să amenințe. Trebuie să spună, în ciuda tuturor lucrurilor că „împărăția lui Dumnezeu este aproape de voi” și rămâne mereu la dispoziția voastră daca veți crede.
Stilul misionar este marcat de o sobrietate puternică și săracă. Misionarii sunt dezarmați și dezinteresați; fără bani, fără rezerve, desculți, la totala dependență a Providenței lui Dumnezeu, pentru a nu trezi suspiciunea de a acționa din interes sau pentru îmbogățirea personală. Isus nu vrea ca în preajma colaboratorilor săi să fie zgomotul banilor și nici mirosul de câștig; spune: gratuit ați primit, gratuit să dați. (Mt. 10,8). Trebuie să depindă total de caritatea celui care îi primește și îi găzduiește, acceptând ceea ce li se dă, adaptându-se situației celor care îi primesc, fără a pretinde. Averea lor se află în salutul păcii, lăsat în fiecare casă, care primește mesajul evanghelic pe care l-au adus. Unica bogăție a Bisericii trebuie să fie Cuvântul păcii conținut în vestirea evangheliei. Pacea lor mai mult ca un salut este un dar, darul mântuirii pus de Dumnezeu în mâinile lor. Aceasta este oferită în special celor mai nevoiași: păcătoși, bolnavi, îndrăciți. Pentru mulți înseamnă vindecare, chiar și trupească, după voința lui Dumnezeu.
După misiune cei 72 se întorc plini de bucurie pentru succesele obținute în numele lui Isus, adică cu puterea sa mântuitoare. Ei nu s-au predicat pe ei înșiși ci pe Isus Cristos, care le mărturisește o viziune pe care tocmai a avut-o: înfrângerea lui Satana, cauzată de vestirea lor evanghelică.
Este anticiparea acelei victorii asupra răului și asupra diavolului legată de Paștele lui Isus, (In.12,31) și de la sfârșitul timpului, (Ap. 12,7-12; 20,16). De nimic nu mai trebuie să le fie teamă discipolilor, acum pot să depășească orice obstacol. Isus exprimă acest lucru folosindu-se de imaginea șerpilor și a scorpionilor care pot face mult rău. Erau pericolele pe care un călător desculț le putea întâlni pe potecile prăfuite și aspre care străbăteau Palestina. Erau pericole fatale sau oricum dureroase.
Așadar credincioșii activi ai bisericii lui Cristos au certitudinea de a fi iubiți de Dumnezeu, sunt scriși pe palma mâinilor sale (Is. 49,16) și înregistrați în registrul oficial al cerului, în cartea vieții (Fil. 3,20), este răsplata celor care acceptă să lucreze pe ogorul lui Dumnezeu, ca și lucrător al secerișului său.
