În acel timp, pe când era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el, Isus i-a întrebat, zicând: „Cine spun mulțimile că sunt eu ?”. Ei i-au răspuns: „«Ioan Botezătorul», alții «Ilie», iar alții că «a înviat unul dintre profeții cei vechi»”. El le-a spus: „Dar voi cine spuneți că sunt?”. Atunci, răspunzând, Petru a zis: „Cristosul lui Dumnezeu!”. Dar el le-a interzis cu strictețe să spună aceasta cuiva, zicând: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și de cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie”. Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva. (Lc 9,18-24).
––––––––––––
Textul din această duminică este împărţit în două părţi.
La început ne este prezentată întrebarea lui Isus adresată discipolilor referitor la ceea ce înţelege lumea despre el şi ce au înţeles ei înşişi. Acest dialog se încheie cu porunca severă de a nu spune ceea ce ei ştiu. O pedagogie stranie… din moment ce ţi-am dat un răspuns corect, tu îmi spui să tac? Atunci de ce m-ai întrebat? După ce a ai verificat că ştiu răspunsul corect, îmi porunceşti să nu îl spun nimănui şi îmi aduci la cunoştinţă că vei suferi într-un mod îngrozitor, o suferinţă care, însă, va duce la înviere; apoi urmează partea a doua a textului.
„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva”.
Este important de ştiut cine este Domnul, este baza fundamentală a unei credinţe directe (aşa cum ar spune sfântul Francisc). Aşa este credinţa lui Petru care recunoaşte în el pe „Cristosul lui Dumnezeu”. În Isus se împlinesc Scripturile, un răspuns corect! Dar ce a câştigat? O frumoasă tăcere pedagogică; imediat ce a ajuns la adevăr, i se porunceşte să nu folosească „reţelele sociale”, pentru a folosi limbajul de astăzi. Sunt alte lucruri de făcut…
Pentru noi, fiii lui Descartes, care absolutizăm înţelegerea, dacă am înţeles cine este Domnul, dacă ajungem să înţelegem o semnificaţie, ni se pare că totul este rezolvat, dar nu este aşa, nu am realizat încă nimic, doar am înţeles ceva, şi nu este încă momentul să mergem să afirmăm „nimic”, fiindcă ştim doar teorie şi vine momentul cel mai important: acela de a-l urma.
Trăim într-o lume a informaţiilor, a bârfelor şi taclalelor; putem şti totul, dar la ce folos? Lucrurile pot fi ştiute şi basta, nu este nevoie să mergem mai departe de informaţia în sine.
Chiar şi cel rău ştie cine este Dumnezeu şi ştie foarte bine că Isus este Cristosul: în exorcismele evanghelice, diavolii deseori spun că el este Cristosul lui Dumnezeu şi alte lucruri corecte, dar Isus le porunceşte – aşa cum face şi cu discipolii – să tacă! Cel rău înţelege, dar nu vrea să asculte. Într-adevăr, problema nu este de a şti cine este Cristos.
A înţelege este doar o cunoaştere, de exemplu se poate cunoaşte Dicţionatul Treccani pe de rost, dar fără să ştii să iubeşti. Timp de mai multe secole an raţionalizat creştinismul, transformându-l aproape într-un fel de filozofie, o gamă de valori şi de adevăruri abstracte fără viaţă, fără să conţină „carnea” noastră. Tertulian afirma: Caro cardo salutis (carnea este fundamentul mântuirii), tot ceea ce este fără „carne”, nu mântuieşte. Până când nu experimentezi pe propria piele ce înseamnă o boală, le vorbeşti bolnavilor cu empatia unei cărţi de algebră.
Care este primul pas pentru a trece de la neuroni la „muşchi”, la practică? Isus ne spune că există un punct de plecare: să renunţăm la noi înşine, cel puţin aşa afirmă Evanghelia de astăzi. Cine intră într-o viaţă nouă, trebuie să renunţe la cea veche… Ce presupune să-l urmezi pe un Altul? Să încetezi să te conduci de unul singur, să încetezi să te adori pe tine însuţi (aş cum ar spune sfântul Francisc de Asisisi). În acest sens ne este utilă crucea cea de toate zilele, ea este ocazia de ieşire din asfixiantul spaţiu închis al ego-ului nostru şi de a ajunge la viaţa conformă cu Cristos. Nenorocirea vieţii noastre nu este o boală sau o cruce, ci dictatura ego-ului nostru. De aceea Dumnezeu ne dăruieşte o cruce, pentru a avea încredere în El.
În caz contrar, toate sunt doar vorbe în vânt.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)