În vremea aceea Isus spunea: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”. Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului pot locui la umbra lui”. Şi cu multe astfel de parabole le vestea cuvântul după cum puteau să asculte. Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte. (Mc 4,26-34)
Viaţa pe care o cunoaştem are un singur fel de origine: prin fecundare. Dar, în mod curios, a accepta regulile ce decurg din aceasta nu este chiar atât de evident.
Noi avem tendinţa de a găsi înlocuitori vieţii adevărate prin diferite metode.
De exemplu, credem că lucrurile au ca fundament doar înţelegerea lor, credem că putem să ne schimbăm dacă înţelegem că trebuie să ne schimbăm. Nu este adevărat. Dacă se rămâne doar la stadiul de a înţelege, schimbarea nu se va produce. A-ţi schimba viaţa este cu totul altceva.
Nu este adevărat nici faptul că anumite lucruri se pot realiza prin decizie, putere de voinţă sau angajament. Sfântul Paul, într-o dramatică frază din Scrisoarea către Romani, afirmă: „Ştiu ce fac: nu săvârşesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc” (Rom 7,15). În general, ceea ce se schimbă doar prin puterea voinţei nu are multă profunzime.
Nu se poate impune cuiva o schimbare a vieţii prin constrângere, frică sau datorie. Lucrurile de acest gen rămân externe. Imediat ce ameninţarea sau sentimentul de vinovăţie dispare, totul se prăbuşeşte şi se revine la modul de viaţă de înainte.
Viaţa se naşte prin darul unei seminţe, tot la fel se întâmplă şi cu credinţa. Nu prin puterea voinţei sau prin sentimente de vinovăţie.
Sfinţii părinţii ai Bisericii definesc Evanghelia ca fiind sămânţa lui Dumnezeu.
Un cuvânt, o sămânţă, intră în inima noastră, şi iată că începe viaţa nouă, care este o comuniune a fiinţei noastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, la fel cum s-a întâmplat la Buna Vestire adusă Sfintei Fecioare Maria: soseşte un dar din partea cuiva care îl vesteşte; poate fi bunica care ne-a învăţat să recităm Rozariul, sau catehistul de la pregătirea pentru Prima Sfântă Împărtăşanie pe care nu-l vom uita niciodată, sau un părinte care ne-a arătat frumuseţea faptelor creştine, ori un evanghelizator care ne-a impresionat profund cu un cuvânt, însă după aceast dar care ne-a fost transmis trebuie să spunem „Da”. Aşa cum o femeie primeşte sămânţa unui bărbat, sau cum pământul primeşte bobul de grâu.
Viaţa nouă are ritmul său. Nu poţi să o grăbeşti, pentru că ea îşi are drumul său: la început apare firicelul, apoi spicul, apoi bobul din spic.
Nu trebuie să apreciem după mărimea seminţei: de exemplu, între grăuntele de muştar şi arbustul căruia îi dă naştere este un raport impresionant. Un stejar enorm poate să crească dintr-o mică ghindă.
Atunci ce este important? Ceea ce e relevant este faptul dacă există sau nu sămânţa. Adică dacă lucrurile au plecat dintr-o iniţiativă a lui Dumnezeu, sau sunt rezultatul unei alte încercări de autofecundare, ca şi cum am cânta de unii singuri, bazându-ne doar pe deducţia şi înţelegerea noastră.
Dacă lucrurile nu se nasc dintr-un dar al lui Dumnezeu, vor fi mediocre.
Am crescut o generaţie de creştini cu simţul datoriei şi sentimente de vinovăţie. Dar tinerii s-au îndepărtat de Biserică. Acest lucru s-a întâmplat pentru că viaţa pe care le-o ofeream nu era aceea a lui Dumnezeu. Era făcută din moralisme şi prefecţionisme.
Parabola seminţei care creşte într-un mod impresionant, şi cea a grăuntelui de muştar, sunt o ocazie optimă de a reparcurge în mod interior lucrurile bune din viaţa noastră, lucrurile rodnice pe care le-am experimentat, pentru a ne întoarce la rădăcina lor bună.
Trebuie să ne reîntoarcem la originea bună a tot ceea ce este valid în noi şi în jurul nostru.
Deasemenea, dacă este necesar, trebuie să ne reîntoarcem la fidelitate, la acceptarea bunei origini.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
