Plecând de acolo, Isus a văzut un om numit Matei, stând la postul de vamă, şi i-a spus: „Urmează-mă!” Ridicându-se, l-a urmat. Şi pe când stătea la masă în casă, iată că mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu discipolii lui. Văzând aceasta, fariseii au spus discipolilor lui: „De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?” Auzindu-i, el le-a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt 9,9-13)
————————————
Oare de ce atunci când Isus chema anumite persoane, acestea îl urmau imediat?
Oare de ce Matei îşi întrerupe imediat activitatea sa de vameş, fără ezitare, aşa cum şi Petru şi Andrei îşi abandonaseră pescuitul aflat în plină desfăşurare, sau de ce alte personaje din Evanghelie îl urmează imediat pe Domnul?
Care sunt lucrurile pe care toţi le fac imediat? Nu cele făcute din obligaţie, ci acelea care sunt mai frumoase decât cele la care renunţăm. Dacă ne gândim bine, acest vameş, care era interesat de economie şi profit, îşi face bine calculele: se putea câştiga mai mult urmându-L pe acest om care îl chema. Nimeni nu renunţă la ceva frumos pentru ceva urât, ci se renunţă la ceva frumos pentru ceva şi mai frumos. Inima Evangheliei din această duminică este cu siguranţă fraza care preia citatul lui Osea din prima lectură: „Îndurare vreau, şi nu jertfă”.
Am fost convinşi că trebuie să creştem o generaţie de tineri creştini cu spirit de sacrificiu, dar i-am văzut apoi cum au fugit într-o lume care i-a înghiţit în plăcerile cu care i-a tentat. Isus, însă, nu cheamă la „datorie”, la obligaţie, ci la libertate, aceea care va fi sărbătorită de ospăţul final. Vameşul Matei este chemat la o sărbătoare – dimensiunea autentică a vieţii cu Cristos. Observăm, într-adevăr, că fariseilor nu le place acest lucru, obsedaţii de reguli nu pot să înţeleagă că inimile se modelează mai mult prin această abordare, adică mai mult prin blândeţe decât prin austeritate. Aşa cum ştia foarte bine sfântul Ioan Bosco, una dintre cele mai mari minciuni ale diavolului este „să-ţi fixezi în minte că slujirea Domnului constă într-o viaţă melancolică şi îndepărtată de orice distracţie şi plăcere”.
Dacă ne-am gândi la modul în care credinţa creştină a dat naştere la atât de multă artă, sărbători, muzică, arhitectură, pictură, atunci ideea că viaţa creştină este un mod de a trăi melancolic şi fără bucurie ar părea cel puţin caraghioasă.
Este impresionantă furia cu care fariseii refuză exemplele de mântuire date de vameşi şi de păcătoşi atunci când îşi sărbătoresc bucuria de a sta împreună cu acest Rabí care i-a chemat. De ce aceşti farisei nu văd nimic, pe când Matei şi prietenii săi vameşi îşi schimbă viaţa în mod radical în ziua când îl întâlnesc? Trebuie să ne întrebăm: când are efect asupra noastră chemarea lui Dumnezeu? Când ştim că suntem bolnavi şi că avem nevoie de medic? Când conştientizăm că avem nevoie de o viaţă mai frumoasă? La urma urmei se poate spune pe şleau: când ne săturăm de viaţa noastră? Să renunţăm la ceea ce pare a fi frumos pentru ceea ce este cel mai frumos, pentru frumuseţea adevărată. Aceşti vameşi sunt nişte păcătoşi publici, nu pretind să-şi apere nicio reputaţie, aşa cum trebuiau să facă fariseii care, pentru a demonstra că sunt drepţi, refuză milostivirea lui Dumnezeu care li se oferă în persoana lui Isus.
Avem nevoie de milostivire, nu putem trăi fără ea, nimeni nu se poate salva fără milostivire. Nu se poate creşte un copil fără milă. Nu se poate salva o căsnicie fără milă.
Dar pentru a trăi cu milostivire trebuie să ne amintim că suntem bolnavi şi săraci, şi că avem nevoie de iertare.
În fond, Matei nu se „apără” de chemare pentru că, repetăm din nou, nu are nimic de „apărat”. Până când considerăm că avem o reputaţie sau o idee despre noi înşine de „apărat”, milostivirea nu ajunge la noi… dar dacă ne deschidem, atunci începe sărbătoarea!
(Comentariu de Don Fabio Rosini)
