În timpul acela, Isus a venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Îl are pe Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”. Dar el, chemându-i, le vorbea în parabole: „Cum poate Satana să-l scoată pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască lucrurile dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa. Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. Pentru că spuneau: „Are un duh necurat!”
Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme. Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus: „Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară”. Iar el, răspunzând, le-a zis: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”. (Mc 3,20-35)
În textul evanghelic din această duminică Isus se confruntă cu critici ce îi sunt aduse fie de „ai săi”, adică de rudele sale, care cred că „şi-a ieşit din fire”, fie de cărturari, care consideră că este ajutat de Beelzebul în acţiunile sale vindecătoare. Prin urmare, nu este criticat de nişte străini, ci de apropiaţii săi şi de cei care au aceeaşi religie.
Între cele două critici există o concordanţă asupra unui punct: ceea ce înfăptuieşte Isus nu este ceva convingător şi/sau are o dublă cauzalitate: ori este nebun, ori este posedat de diavol.
În realitate, el săvârşeşte ceva minunat cu adevărat.
Rudele afirmă că şi-a ieşit din fire pentru că nu are timp să mănânce, deoarece este foarte multă lume în jurul său. Cu alte cuvinte, consideră că ar trebui „să-şi vadă de treaba lui”. Ceea ce face nu este din iubire, ci fiindcă este nebun.
Cărturarii spun că alungă diavolii cu un truc malefic, cu o strategie diavolească. Învinge răul pentru a face rău. În privinţa acestora Isus nu este deloc delicat, şi vorbeşte despre incompatibilitatea dintre Dumnezeu şi rău.
Aceasta este o tentaţie ce apare mereu, un tip de atitudine pe care o purtăm în buzunar, fără ca măcar să ne dăm seama: dubităm în privinţa binelui care ne vine de la Dumnezeu, avem o anumită neîncredere care ne face să vedem ceva rău în lucrurile bune, nu ne predăm niciodată în totalitate în faţa binelui, şi rămânem sceptici, mereu şi oricum, înainte de toate.
Această trăsătură ascunsă explodează în diferite momente într-un adevărat refuz dispreţuitor al binelui.
Cu astfel atitudini noi convieţuim, iar textul de astăzi atacă această gravă superficialitate a noastră, fiindcă demonstrează cum este să convieţuieşti cu un cancer dăunător care poate să ne ducă la distrugere. Acesta nu este o pisicuţă care se alintă, ci un tigru devorator. Duce la pierzanie.
Fără îndoială afirmaţia lui Isus referitoare la păcatul împtriva Duhului Sfânt are misiunea de a ne atenţiona. Foloseşte un ton dur, dar care are la bază iubirea sa.
El, care din iubire pentru noi nu mănâncă, El, care din iubire pentru noi ni se oferă ca hrană, se poate afla în faţa unuia dintre cele mai profunde mistere umane, acolo unde Dumnezeu se opreşte şi trebuie să aştepte: libertatea noastră.
Dincolo de miile interpretări care au fost date păcatului împotriva Duhului Sfânt, ceea ce ştim cu certitudine este că El ne mântuieşte prin harul său, şi că harul este iubire, iar iubirea nu forţează pe nimeni, poate fi refuzată, în caz contrar nu ar mai fi iubire, ci constrângere.
Dumnezeu ne-a dat o asemenea demnitate încât putem să stăm înaintea Lui ca interlocutori reali, şi îi putem spune „Nu”. Altfel nici „Da”-ul nostru ar mai avea consistenţă.
Dacă se refuză în mod conştient harul cu deplină înţelegere şi liber consimţământ, nu este posibilă mântuirea.
Oare acest text din Evanghelie vrea să ne înfricoşeze? Nu. Vrea să cultive o altă atitudine, aceea pe care Isus încearcă să o trezească prin discursul său: Dumnezeu este lumină, în El nu există întuneric. Dumnezeu este iubire, putem să ne încredem în El.
A ne gândi în mod pozitiv la Dumnezeu este o profilaxie binecuvântată împotriva auto-distrugerii şi a puterii celui rău asupra noastră. Trebuie să ne formăm o conştiinţă care să fie atentă la cât de mult ne iubeşte, la cât de mult bine a făcut pentru noi.
Isus Cristos nu este nici nebun, nici posedat de diavol: este Domnul, iar în el a fost pus pentru noi un „Da” pe care l-a spus Tatălui cu convingere, iar Duhul Sfânt pune acel „Da” în inima noastră.
Să ne deschidem larg inimile în faţa gingăşiei sale. Aşa cum a făcut Maria cu „Da”-ul său.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)