În acel timp, Isus le-a spus şi o parabolă: „Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este superior învăţătorului, dar orice ucenic instruit va fi la fel ca învăţătorul său. De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău!» atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! Căci nu este nici un pom bun care să facă fructe rele şi, iarăşi, niciun pom rău care să facă fructe bune, pentru că orice pom se cunoaşte după fructele proprii: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbește din prisosul inimii. (Lc 6,39-45)
————————
„Orice pom se cunoaşte după fructele proprii”. Absida bazilicii romane Sf. Clement (sec. XII-XIII) prezintă Biserica ca pe o viţă-de-vie viguroasă care îşi întinde mlădiţele până la crucea lui Cristos. Fiecare mlădiţă are un fruct ce reprezintă unul din darurile care se întrupează, în mod organic, în diferiţi creştini.
În mod inevitabil, bărbaţii şi femeile din zilele noastre, mai devreme sau mai târziu, dacă dau la o parte câteva „frunze” vor vedea mai clar fructul care se găseşte în copacul propriu, adică în fiecare creştin… Trebuie să recunoaştem că nu avem un gust foarte bun, de vreme ce mulţi se îndepărtează dezinteresaţi, chiar dacă, har Domnului, nu se întâmplă mereu aşa.
Evanghelia din această duminică pune acest parametru pentru fructul bun sau rău în contextul stigmatizării atitudinii celui care vrea să conducă pe altcineva fără să aibă o imagine clară asupra propriei persoane, a celui care analizează cu pedantism imperfecţiunile altuia, dar care convieţuieşte cu ale sale cu o ignoranţă crasă.
Un lucru, din păcate, nu ne lipseşte niciodată: Domnişoarele Rottermeier [autorul face aluzie la desenul animat „Heidi” din anii ’80, în care guvernanta, d-ra Rottermeier, voia ca toate lucrurile să fie făcute cum voia ea, fiind foarte severă, obsesionată de control şi disciplină, n. a.], adică acele persoane care îi corectează mereu pe ceilalţi în mod invadent şi fără să le fi cerut cineva acest lucru, caracterizate de un PH cu aciditate îngrijorătoare. În aceşti „maeştri” răi există mereu tendinţa de a reproşa ceva, de a ţine „predici” fără conţinut, de a transmite celuilalt sentimentul de vinovăţie – defectul principal al formatorilor nepregătiţi, un tabu de neatins al structurii mintale a purtătorilor de bârne oculare.
Dar ce este această orbire inconştientă care îi face pe unii „învăţători” atât de răi? Este o lumină ce le lipseşte şi un ochi bolnav, aşa cum spune Isus tot în Evanghelia după Sf. Luca: „Candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos; însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric!” (Lc 11,34-35).
Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl spune în Biblie este: „Să fie lumină!”. Totul începe de la Tatăl care dă viaţă lucrurilor. Isus este definit astfel în Prologul lui Ioan: „lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om”. Fără această lumină, suntem în întuneric.
Prin urmare, ce este această bârnă în ochiul celui care îl face să-l judece pe aproapele cu analize pedante? Este o atitudine care îl indică pe cel care nu ştie să fie discipol, ci crede că este învăţător, care are o comoară întunecată în inimă, iar din această comoară îşi extrage fructele sale amare.
Această comoară tragică este lipsa experienţei iertării.
Isus le-a spus fariseilor după vindecarea orbului din naştere: „Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne” (In 9,41). Mă cred văzător, dar păcatul rămâne, nu a fost îndepărtat, nu a fost iertat.
Ochii se deschid doar prin experienţa iertării păcatelor. Dacă nu procedăm astfel, suntem nişte ghizi orbi care conduc persoanele în groapa moralismului. Doar milostivirea însănătoşeşte omul de adevăratul întuneric care nu ştie ce este iubirea.
Ceea ce trebuie să învăţăm cu adevărat lumea este iubirea lui Dumnezeu, restul vine de la sine. A trăi ca discipoli ai acestei iubiri nemărginite înseamnă a fi la o şcoală în care nu se învaţă niciodată îndeajuns. Această iubire îndepărtează bârna din ochii noştri şi ne face să privim totul cu gingăşie şi atenţie.
