În acel timp, coborând împreună cu Cei Doisprezece, Isus s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli ai săi şi mult popor din toată Iudéea, din Ierusalím şi din zona de coastă a Tírului şi a Sidónului au venit ca să-l asculte și să fie vindecați de bolile lor. Ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: „Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu! Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura! Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde! Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor exclude, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci, iată, răsplata voastră va fi mare în cer! Pentru că aşa făceau şi părinţii lor cu profeţii. Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea! Vai vouă celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame! Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi jeli şi veţi plânge! Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; pentru că aşa le-au făcut părinţii lor profeţilor falşi.
(Lc 6,17.20-26)
Spre deosebire de cele opt fericiri enunţate în discursul de pe munte din Evanghelia după sf. Matei, în Evanghelia după sf. Luca sunt doar patru fericiri care sunt în opoziţie cu patru avertismente. De ce? Isus nu a spus lucruri importante doar într-o singură ocazie, cu siguranţă a repetat anumite tematici în mai multe situaţii, iar aici Isus vorbeşte de fericire – un argument clasic al literaturii biblice – într-un alt context. Locul în care ne găsim este cu totul altfel: introducerea precizează că ne aflăm la câmpie, iar textul următor ne relatează că suntem la intrarea în Cafarnaum. Oraşul era un important nod al aşa-numitului „Drum al Mării”, o rută de mare importanţă spre sud şi spre Mediterană. Este un loc de trecere în care se află o mare mulţime de oameni şi multe persoane în călătorie.
Isus coboară de pe munte, acolo unde i-a ales pe cei doisprezece apostoli după o noapte de rugăciune. Vine, aşadar, după momente de tăcere, de intimitate cu Dumnezeu şi de discernământ în privinţa discipolilor. Iar acum se află în mijlocul lumii care trece…
Isus afirmă anumite lucruri: „Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânz… care plângeţi acum…, dar vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea… care sunteţi sătui acum …care râdeţi acum!”. Insistă asupra acestui aspect: este importantă starea în care vă aflaţi acum, în acest moment precis, iar dacă acum vă simţiţi îndestulaţi, vai vouă. De ce oare?
Se înţelege mai bine analizând versetul care urmează după fragmentul nostru, în care Isus spune: „Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun:…”. Cine îl va asculta? Aceasta este diferenţa: îi va da dreptate cel care este sărac, căruia îi este foame, care plânge. Un bogat are deja mângâierea sa şi nu ascultă de acest predicator. De ce ar trebui să-l asculte?
Iată paradoxala răsturnare de perspective pe care Evanghelia de astăzi o proclamă: fericirea lui Cristos nu este disponibilă pentru cel care are burta plină. Cine e sătul şi distrat este superficial şi îndestulat, şi nu îşi dă seama de mediocritatea sa şi de capcanele care îl aşteaptă. Psalmul 49 spune: „Omul, cât timp este în cinste, nu înţelege, se aseamănă cu animalele care pier”.
Se pot interpreta toate acestea din perspectivă exterioară, dar şi dintr-o optică interioară: în noi există o parte săracă, sunt lacrime, este ceva incomplet şi carent, iar această sărăcie barează intrarea Mântuitorului. Rugăciunea intră prin fisura lipsurilor noastre pe care le avem în interior, prin înţelegerea insuficienţei şi a adevărului despre sărăcia noastră. Dar tocmai această sărăcie ne face să-l primim pe Mântuitorul. Fecioara Maria spune în Magnificat: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umiliţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale”.
Din punct de vedere spiritual, sărăcia noastră interioară este punctul nostru forte, spaţiul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi când ne gândim că noi ne urâm limitele noastre…
Experienţa confirmă că atunci când căutăm să ne orientăm spre partea orgolioasă, satisfăcută şi autosuficientă care este în noi, ducem o bătălie deja pierdută…
Cartea Proverbelor spune: „Înainte de zdrobire este îngâmfarea şi înaintea prăbuşirii este semeţia duhului”.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
