În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: «Dacă vrei, poţi să mă cureţi». Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: «Vreau, curăţă-te!». Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: «Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!». Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni (Mc 1,40-45).
————————-
Prima lectură din această liturgie a cuvântului ne relatează modul în care un lepros trebuia să trăiască de unul singur, fără a avea contacte cu ceilalţi, marginalizat în afara societăţii. El însuşi trebuia să-i îndepărteze pe ceilalţi atenţionându-i cu privire la condiţia sa.
În textul evanghelic de astăzi un lepros îndrăzneşte să se apropie de Isus. Ca şi cum ar fi spus: „Dacă oamenii nu mă vor, măcar Mesia nu mă va alunga”. Sunt anumite lucruri pe care doar Dumnezeu – şi cine are Duhul său – ştie să le primească. Cine poate îndepărta singurătatea acestui lepros, imaginea tuturor singurătăţilor umane? Cine poate atinge un lepros? Isus, într-adevăr, îl atinge înainte de a se fi vindecat, atunci când era încă plin de putreziciune şi infecţie. Această atingere îl vindecă. Leprosul spune „Dacă vrei, poţi să mă cureţi” şi are dreptate: Isus vrea acest lucru, aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu ne cheamă să îndeplinim voinţa sa, ne oferă o cale pentru a-L întâlni, pentru a-L atinge şi pentru a ne vindeca de singurătatea noastră.
Lui Isus „i s-a făcut milă”. Termenul indică sentimentul de „a înţelege suferinţa cuiva, de a avea compasiune pentru durerea altcuiva” şi chiar de a ţi-o însuşi. Deja este lucru remarcabil. Dar termenul grec folosit pentru milă – în textul lui Marcu – înseamnă „a simţi în mod visceral” milă. Dorinţa de a se vindeca a acestui sărman lepros vine din viscerele lui Isus, din rădăcina sa profundă, acolo unde este unit cu Tatăl. Fiindcă Dumnezeu, în modul său de a fi misterios, este iubire nesfârşită. Datorită viscerelor pline de iubire ale lui Isus acest om primeşte harul vindecării.
Dar harul nu trebuie doar primit, ci şi asimilat. Există diferenţă între a fi vindecat şi a trăi sănătos. Între aceste stări există o convalescenţă ce trebuie parcursă şi terapia de reluare a vieţii integrale, lucru care necesită disciplină şi umilinţă, adică trebuie să ne amintim că suntem plăpânzi. Adevărata însănătoşire se realizează atunci când sunt asimilate atitudini sănătoase. Altfel, nu rămânem sănătoşi.
Isus îi dă o terapie acestui om: să meargă la preot şi să facă ofertele prescrise. Cu alte cuvinte, vindecarea nu s-a terminat, trebuie să înceapă procesul de a trăi bine, iar acest lucru implică un atitudine spirituală. Harul are nevoie de un recipient, de un loc în care să fie asimilat. Isus îi cere acestui om să tacă, să metabolizeze.
Dar leprosul, care până atunci fusese condamnat la excludere, profită imediat de noua sa condiţie: merge peste tot să povestească, să anunţe, să proclame. În consecinţă, Isus nu mai poate să intre în oraş. Ce straniu: înainte, leprosul era cel care trebuia să stea la marginea societăţii, acum, însă, Isus este cel care trebuie să rămână în pustiu din cauza celebrităţii…
Poate harul unei vindecări să devină o reîntoarcere la trecut şi un eveniment de „revistă”? Din păcate, de multe ori se vede acest lucru: se primesc noi şi minunate daruri, dar sunt folosite după obiceiurile vechi. Poate suntem vindecaţi, dar nu însănătoşiţi. Pentru a fi sănătoşi trebuie să lăsăm ca viscerele lui Dumnezeu să devină ale noastre.
Nu trebuie să folosim harul pentru lucruri nesemnificative. A primi un har nu este după zicala „o dată pentru totdeauna”. Este începutul unui proces care nu se mai sfârşeşte şi care duce spre iubire şi spre înţelepciune, care se îndreaptă spre obţinerea a ceea ce este valid, sfânt şi care contează cu adevărat.
Comentariu de P. Fabio Rosini
