Fericiţi sunteți voi! Calea către fericirea adevărată
În acel timp, coborând împreună cu Cei Doisprezece, Isus s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli ai săi şi mult popor din toată Iudéea, din Ierusalím şi din zona de coastă a Tírului şi a Sidónului au venit ca să-l asculte și să fie vindecați de bolile lor. Ridicându-şi ochii spre discipolii săi, a spus: „Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu! Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura! Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde! Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor exclude, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci, iată, răsplata voastră va fi mare în cer! Pentru că aşa făceau şi părinţii lor cu profeţii. Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea! Vai vouă celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame! Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi jeli şi veţi plânge! Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; pentru că aşa le-au făcut părinţii lor profeţilor falşi.
(Lc 6,17.20-26)
—————————————
Nu se întâmplă des să auzim că suntem chemați fericiți într-o lume cu persoane triste, depresive, nemulțumite chiar și în spatele unei bucurii obstinate de un comportament sigur de sine, de o aparentă seninătate. Este mai ușor a compătimi decât a felicita. Pentru că invidia și gelozia înveninează deseori relațiile chiar și între prietenii cei mai intimi. Auzim uneori spus: „ferice de el!” sau „fericiți ei!”, dar mereu cu o oarecare invidie sau dorință (de a avea sau de a fi ca ceilalți). Fericirea, mai mult, este interzisă de vocabularul nostru și o privim cu neîncredere, pentru că o confundăm cu infantilismul și inconștiența deficiențelor mintale. Astfel, panorama noastră umană este compusă de chipuri gânditoare, preocupate, uneori macabre, aproape mereu nemulțumite. Pare deci straniu să-l auzim pe Isus chemându-i fericiți tocmai pe cei pe care noi îi chemăm mizerabili. Și cum Isus nu era unul lipsit de experiență sau un idealist, trebuie să înțelegem pentru ce.
Luca situează episodul povestit în evanghelie la poalele muntelui, de unde Isus tocmai coborâse. Fusese acolo sus pentru a se ruga și acolo a petrecut toată noaptea. Dimineața cheamă ucenicii săi și dintre aceștia alege doisprezece, pe care i-a numit „apostoli”. A coborât apoi de pe munte într-un loc de șes cu acest grup restrâns de ucenici care i-au rămas aproape, în timp ce El a început să învețe unul dintre cele mai importante discursuri ale sale: Discursul de pe Munte. Cei care îl ascultă sunt așezați în cercuri concentrice: cei mai aproape erau cei doisprezece, apoi ucenicii, iar la margine mulțimea numeroasă. Parcă s-ar fi întors la poalele muntelui Sinai, unde Dumnezeu vorbește poporului său eliberat prin Moise. (Ex 20,1-20). Dumnezeu face urmele sale vizibile și repetitive pentru a indica continuitatea trecerii sale.
Diferența față de discursul lui Moise de la poalele muntelui Sinai, unde sunt anunțate cele Zece Porunci, stă în faptul că aici, discursul lui Isus seamănă mai degrabă cu un cântec decât cu enunțul rece al unui cod. Este un mesaj senin, un anunț de fericire, nu o lege. Nu sunt interdicții, sunt propuneri de fericire, constituie deplina realizare de sine și a propriei trăiri. În limba aramaică a lui Isus, cuvântul «fericire» este ca o invitație sau o exclamare; ea este: «’ashèrê» și avea mai multe înțelesuri: «fericire», «curaj», «în picioare», «mergând»! A. Chouraqui, un cunoscut intelectual evreu, academician în Franța, care a tradus în limba franceză din textele originale toată Biblia, inclusiv Noul Testament, traduce fraza «fericiți voi cei săraci» cu «la drum, voi cei umili».
Este vorba despre o exortație adresată celui care este depresiv, abătut, dezorientat, obosit, cum este cel ce trăiește în sărăcie extremă, în foamete, în durere și în persecuție. Isus îi invită pe toți acești săraci să-și recupereze demnitatea, la un drum de speranță. Dumnezeu îi iubește pe săracii săi cu o iubire preferențială, pentru că au cea mai mare nevoie de asistență și ajutor. Este aproape de ei cu puterea sa suverană și cu iubirea sa nemărginită, niciodată nu-i va abandona. Seninătatea și bucuria lor se naște din această siguranță a credinței. Până acum săracii, mizerabilii, cei în suferință, cei bolnavi erau considerați abandonați de Dumnezeu, deci blestemați. Isus răstoarnă această convingere: Dumnezeul creștinilor este Dumnezeul celor săraci, al bolnavilor, al celor descurajați, al celor în suferință. El nu poate rămâne indiferent în fața nedreptății, a agresiunii și a marginalizării pe care o trăiesc; pune la dispoziția lor toată puterea sa salvifică, îi apără, se face judecătorul nedreptăților suferite de ei și le asigură viața veșnică, cea descrisă în parabola săracului Lazăr (16, 18-21). O dată cu Isus, a ajuns și timpul consolării lor.
Săracii, în limba lui Isus erau chemați «’anâwîm». Cuvântul îl indica pe cel care nu are nimic sau are foarte puțin pentru a trăi, pe cel care nu are valoare, care nu are ajutor și sprijin uman, pe cel exploatat, oprimat, marginalizat. El își găsește siguranța numai în Dumnezeu; pentru acest motiv el devine o persoana bună, umilă și pioasă care se roagă și are credință puternică. Săracă în acest sens se definește pe sine Maria în cântarea Magnificat (1,48). De aici se naște bucuria și seninătatea celor care cred, care trăiesc în condițiile enumerate mai sus. Sunt fericiți pentru că Dumnezeu este aproape de ei și îi îngrijește cu iubire. Fericirile sunt de neînțeles fără această credință profundă în Dumnezeu care este aproape, iubitor și milostiv.
Luca enunță fericirile pentru unele situații de viață, în mare parte nu cele alese de protagoniști; Matei lărgește orizontul fericirilor și pentru alegerile de viață. Pentru el, fericirile sunt și o angajare a vieții, adoptată în mod liber: privesc spiritul sărăciei și al detașării, durerea pentru răul lumii, blândețea în raporturile umane, căutarea pasională a dreptății, atitudine de milostivire, curăția inimii, construirea păcii. După evanghelie, Isus a enumerat diferite fericiri (cea a credinței și a ascultării) și Matei a adunat în discursul de pe Munte opt dintre acestea, spre diferență de Luca, care a selecționat doar patru.
Evanghelistul nostru a pus lângă fericiri și patru contrarietăți în paralel antitetic. Nu sunt blesteme; Dumnezeul lui Isus nu blestemă pe nimeni. Știe doar să binecuvânteze. Sunt îndemnuri și avertizări care se nasc din preocuparea celui care iubește și vrea salvarea tuturor. Este ca și cum ar spune „fiți atenți voi care sunteți bogați, voi care sunteți sătui, voi care trăiți dându-vă bucuriei nebune fără să luați viața în serios, voi care sunteți în căutarea laudelor și premiilor lumești. Riscați să îl excludeți pe Dumnezeu din viață, să idolatrizați banii voștri și mângâierile voastre, să fiți sătui cu bunăstarea voastră și să căutați o fericire înșelătoare.” Dumnezeu nu se preocupă numai de cei săraci, dar și de cei bogați, de aceea îi îndeamnă să nu se considere autosuficienți și siguri, bazându-se doar pe bunurile pe care le posedă, pe sănătatea de care se bucură, pe bucuria trecătoare a plăcerii după care aleargă. Poate pentru noi, cei care ascultăm evanghelia, acest îndemn este mai urgent decât fericirea.
