Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis.
V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.
Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi (In 14,23-29).
––––––––––
„Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele”. Isus ne spune de fapt că ascultarea, în sine, nu produce iubire, însă invers este adevărat, adică iubirea produce ascultare.
În viaţa spirituală ascultarea este cu siguranţă importantă, dar ascultarea deplină şi completă izvorăşte din iubire, nu viceversa. Există o ascultare seacă, caracteristică soldaţilor, şi există o ascultare „nobilă”, care are origine în mulţumire şi în afecţiune. Textul descrie acest proces nobil. Dacă cineva îl iubeşte pe Isus, atunci „păzeşte” cuvântul său, îi este drag ceea ce i-a spus Isus.
Se ajunge astfel la ceva şi mai mult: „… Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el”. Dumnezeu „îşi va face casă” în acea persoană, o prezenţă în viaţa cotidiană şi în acţiuni. Aceasta este experienţa conducerii Duhului Sfânt, sau a „Mângâietorului”, care înseamnă „cel care este chemat aproape”. Această apropiere îl face să fie „Mângâietor”.
Aşa cum ne spune Isus, Mângâietorul face două lucruri: „vă va învăţa toate şi vă va aminti toate”.
Va învăţa şi va aminti.
A învăţa nu este atât de simplu… problema e că deseori credem că nu avem nimic de învăţat. De exemplu, credem că ştim deja ce este iubirea, şi totuşi iubirea nu se învaţă niciodată destul, este o artă mereu nouă. Pentru a iubi trebuie să reîncepem în fiecare zi şi avem nevoie de Duhul Sfânt care să ne înveţe cum să facem acest lucru.
Verbul „a învăţa” înseamnă literalmente „a scrie înăuntru”. Duhul Sfânt poate scrie ceva nou în noi, dar noi avem o pagină interioară care este deja plină cu o listă de convingeri şi priorităţi care sunt dificil de schimbat. Virtutea minunată a umilinţei este esenţială pentru o autentică învăţare. Cine este fără umilinţă nu învaţă şi nu se corectează… nu are o viaţă frumoasă.
Am putea să ne întrebăm: ce anume se învaţă de la Duhul Sfânt? Cum trebuie să ne rugăm? Cum trebuie să comunicăm? Da, şi aceste lucruri, dar Isus spune că misiunea Duhului este de a învăţa… toate! Avem nevoie să învăţăm mai mult şi de mai multe ori tot ceea ce facem. Aspectul frumos al vieţii creştine este acela de a fi o descoperire continuă! Iar dacă există un sector al vieţii în care credem că nu avem nimic de învăţat, putem să fim siguri că acest sector este caracterizat de mediocritate. Tot ce există în noi are nevoie să fie reînnoit continuu de Duhul Sfânt!
Cealaltă misiune a Duhului este de a ne aminti ceea ce a spus Isus. Acest lucru este esenţial pentru că din Cuvântul lui Isus se renaşte şi se primeşte consistenţă. De fapt, Dumnezeu ne-a vorbit încă din copilărie, şi cât mai avem încă de înţeles şi de descoperit din trecutul nostru! Şi ceea ce am refuzat, mai ales acele negări… în acele evenimente Dumnezeu ne-a spus ceva ce poate nu am reuşit încă să înţelegem. Duhul Sfânt este învăţătorul memoriei, al citirii trecutului, iar atunci când El luminează memoria noastră, aduce la lumină şi învăluie în adevărul său existenţa noastră.
Duhul Sfânt ne învaţă cum trebuie să păstrăm în memorie cuvântul lui Isus şi „aprinde fitilul” unei atitudini de iubire şi deschidere.
Acesta este cercul virtuos al păcii Duhului Sfânt, în care tot ceea ce ne preocupă devine mic şi fără importanţă.
(Comentariu P. Fabio Rosini)