În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: «Dacă mă iubiți, veți tine poruncile mele și eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede și nici nu-l cunoaște. Dar voi îl cunoașteți pentru că rămâne la voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea. Voi, însă, mă veți vedea; pentru că eu trăiesc, veți trăi și voi. În ziua aceea veți cunoaște că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine și eu în voi. Cine are poruncile mele și le ține acela mă iubește, iar cine mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui». (In 14,15-21)
————————————
„Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor”.
Ce este un Mângâietor [în limba greacă παράκλητος, în limba latină paraclitus, n. tr.]? Pentru a înţelege acest termen trebuie să cunoaştem bine modalităţile jurisprudenţei antice semitice, care era caracterizată de proceduri diferite de ale noastre. În limba latină, pe lângă transcrierea paraclitus, a fost tradus cu „ad-vocatus”, adică „chemat aproape”. În zilele noastre un imputat deleagă avocatului său tot dialogul procedural, şi deschide gura doar pentru declaraţii directe. În lumea biblică (şi nu numai), însă, imputatul trebuia să răspundă la toate procedurile jurisprudenţiale. Dar cine era bogat se putea prezenta cu un paraclitus, o persoană care îi stătea aproape şi care îi vorbea la ureche, sfătuindu-l cum trebuie să răspundă. Un lux care şi-l permiteau puţini, accesibil doar pentru cei foarte bogaţi.
În acest sens amintim un pasaj din Evanghelia după Luca: „Când vă vor duce înaintea sinagogilor, a guvernanţilor şi autorităţilor, nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspunde sau ce veţi spune, căci Duhul Sfânt vă va învăţa în acel ceas ce trebuie să spuneţi” (Lc 12,11-12).
Prin urmare, putem trage câteva concluzii.
În primul rând, Duhul Sfânt nu lucrează în locul nostru, ci ne spune cum trebuie să acţionăm. Dumnezeu este Tată, nu paternalist, nu ne ia din mâini lucrurile pentru că nu are încredere în noi, nu ne reduce la stadiul de copilandri neştiutori; Duhul Său este sfătuitorul minunat care ne luminează şi ne indică drumul, dar ne lasă mereu liberi, chiar şi pentru a spune „nu”. Duhului Sfânt nu-i sunt delegate deciziile vieţii noastre, dar putem intra în sinergie cu El pentru a ne învăţa arta adevărului în care El este maestru.
În al doilea rând, putem observa că avem o asistenţă mai bună decât a celor mai bogaţi oameni din lume, dacă ni-L permitem pe cel mai bun Avocat. Suntem fiii Regelui regilor, prin urmare echipa care ne susţine este de o clasă superioară.
Din păcate, la acest cabinet de avocatură nu fac apel toţi oamenii, fiindcă este „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte”.
Pentru a primi un astfel de ajutor trebuie să fim în lume, dar nu ai lumii. Aşa cum este sămânţa din Parabola semănătorului: „Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija lumii şi pofta amăgitoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod” (Mt 13,22).
Cuvântul Duhului Sfânt este oferit şi în cazul acestui om, dar vocea blândă a Mângâietorului este ucisă de urletul gălăgios al preocupărilor lumeşti care îl sufocă şi îl reduc la tăcere.
Care este drumul pentru a auzi acea voce, acea suflare „care este Domnul şi dă viaţă” şi prin lucrarea căruia Cristos s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria? Cheia de interpretare a acestei Evanghelii se află la începutul său: „Dacă mă iubiţi…”.
Fundamentul nu poate fi decât iubirea. Dacă ne deschidem inima Tatălui şi Domnului Isus, porţile vor fi deschise şi Duhului Sfânt.
Cum poate începe acestă minune? Printr-o atitudine de recunoştinţă. Iubirea noastră este o iubire ce răspunde alteia: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19). Cine îşi aminteşte acest lucru, începe să dialogheze cu Duhul Sfânt: El este un Avocat minunat.
(Comentariu realizat de Fabio Rosini)
