În acel timp, Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc,i-au zis: „Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?”. Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!”. Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”. Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (In 8,1-11).
———————-
„Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?… Nici eu nu te condamn”. Textul din Evanghelia de astăzi ne relatează această eliberare a femeii prinsă în flagrant adulter.
Unul dintre aspectele grandioase ale acestui text e că femeia – acuzată la început înaintea tuturor – la sfârşit este singura iertată de păcat, în timp ce acuzatorii – care nu au putut să o lapideze fiindcă niciunul dintre ei era „fără păcat” – se îndepărtează cu păcatul asupra lor.
Trebuie notată fraza finală a lui Isus: „mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”.
Se poate oare cere cuiva să nu mai păcătuiască? Cine ar putea garanta un asemenea lucru? Dar ce a făcut Isus pentru a-i cere aceasta?
Să ne aducem aminte unele lucruri: păcatul este despărţirea de Dumnezeu şi unirea dezordonată cu anumite persoane şi lucruri. La baza tuturor acestor acţiuni păcătoase, că suntem conştienţi de aceasta sau nu, este lipsa de încredere faţă de Dumnezeu, chiar dacă cineva nu se gândeşte la Dumnezeu. Esenţa păcatului este egoismul, autoreferenţialitatea, activitatea individualistă, care distruge legăturile sau le instrumentalizează pentru propriul ego. Prin urmare este vorba despre o închidere în sine şi despre pervertirea relaţiilor de orice tip, inclusiv cea cu Dumnezeu.
Dacă aceasta este ceea ce constituie păcatul, atunci cum va putea femeia să-l evite în viitor? Ni se relatează că acuzatorii săi se îndepărtează şi ea rămâne singură cu Isus. Are o întâlnire exclusivă cu Isus: această intimitate cu El va înlocui starea de adulter în care se afla. Relaţia „unul în faţa celuilalt” cu Isus devine fundamentul unei vieţi noi, plină de ceva diferit: o relaţie intimă cu cel care o eliberează de condamnare. Doar atunci când singurătatea fiinţei umane este îndepărtată de iubirea lui Dumnezeu, este posibil să nu se păcătuiască.
Tentativele noastre de a învinge viciile şi păcatele sunt bazate în general pe instanţe etico-morale. Atunci când recunoaştem că acţiunea pe care o facem este greşită, încercăm diferite tehnici pentru a nu mai continua cu acea atitudine. Dar deseori rezultatele sunt ridicole: dacă codurile etice, valorile morale sau normele ar avea în sine capacitatea de a ne schimba, atunci nu ar mai fi fost necesar ca Isus Cristos să se întrupeze. Ar fi fost de ajuns normele. Nu ar mai fi fost nevoie ca cineva să-şi asume păcatul omenirii. Dar Isus s-a întrupat şi a luat asupra sa singurătatea omului, renunţând în mod liber la puterea sa divină pe Cruce pentru a putea introduce în lume o altă aternativă păcatului, care este relaţia iubitoare şi intimă cu Dumnezeu.
Atunci când Isus spune: „Să nu mai păcătuieşti!”, nu afirmă: „Respectă legea morală şi să nu o încalci!”, sau: „Iată o listă de lucruri care nu se pot face, şi, ţine bine minte, adulterul este unul dintre acestea!”… Isus oferă un nou mod de a trăi, diferit de păcat, un mod care se bazează pe simpla intimitate cu El.
Pentru această femeie calea păcatului s-a sfârşit după momentul de singurătate cu Cristos. Nu mai are nevoie să caute alte intimităţi: pentru ea timpul pierdut pentru a căuta iubirea falsă s-a terminat. A început intimitatea cu Dumnezeu şi iubirea adevărată. Pe aceasta nu o va mai putea pierde niciodată, fiindcă milostivirea sa este veşnică.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
