În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început s-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: «Toţi te caută». El le-a spus: «Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!». Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli (Mc 1,29-39).
——————————–
Liturgia cuvântului din această duminică începe cu atmosfera tristă a suferinţei lui Iacob şi a neliniştii fiinţei umane pe pământ. Zilele sale sunt asemenea acelora cu ale unui „tocmit” care trăieşte doar pentru plată. Este un contrast clar cu textul din Evanghelie, în care Isus lasă sinagoga şi merge la casa lui Simon, un drum simbolic pentru începutul Bisericii. În casă – după posedatul din sinagogă – Isus întâlneşte realitatea omenească afectată de suferinţă: soacra lui Simon este bolnavă. La rugămintea apropiaţilor, Isus, ţinând-o de mână, o vindecă de febră. Ea îşi revine în simţiri şi începe să slujească. Ce era acea febră? Un obstacol care o ţinea departe pe acea femeie de slujire. Sau mai bine zis de iubire.
Într-adevăr: de ce trebuie să ne vindecăm? La ce foloseşte să ne simţim bine? Sănătatea în sine, fără un scop, nu este preţuită. Ne vindecăm pentru a putea face ceva frumos; în caz contrar, de ce ne zbatem să fim sănătoşi? Relatarea continuă cu apusul Sabatului şi a normelor sale: lumea poate să se mişte în sfârşit liberă şi, aflând între timp de vindecarea posedatului şi a soacrei lui Petru, se îndreaptă în număr mare spre casa sa. Întotdeauna se întâmplă aşa: atunci când în Biserică dăm semne de viaţă nouă, nu mai găsim loc pentru persoanele care ne caută, vin la noi toţi cei care suferă sufleteşte şi trupeşte. Acest lucru se întâmpla după Sabat, dincolo de neputinţa legii care nu poate să vindece. Este timpul cel nou al lui Isus, timpul de după Sabat, cel în care învie. În continuare au loc multe eliberări de diavoli şi vindecări.
Ne punem întrebarea: de ce trebuie să ne vindecăm? Domnul Isus se trezeşte înainte de zorii zilei, se retrage într-un loc ascuns şi se roagă. Isus, într-un loc pustiu, vrea să stea cu Tatăl pentru a medita în ascuns ceea ce se întâmpla.Toţi îl caută, iar acest lucru este evident: după atâtea fapte minunate, ar trebui să sărbătorească succesul. Dar nu se întâmplă aşa, răspunsul său este: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!”. Cum este posibil să ne salvăm de o viaţă trăită asemenea unor „tocmiţi” nefericiţi, despre care vorbea Iob? În intimitatea Tatălui, acolo unde izvorăşte adevărata noastră identitate, descoperim ce este important cu adevărat, şi ne îndepărtăm de capcana aşteptărilor altora. Să reflectăm: dacă Isus ar fi rămas acolo, pentru a se bucura de succesul său, nu ar fi ajuns la noi. Călătorind de la un sat la altul, a ajuns la finalul misiunii sale: să-i salveze pe toţi oamenii. Nu doar pe cei din Cafarnaum.
Ce este mai bine: să te instalezi comod undeva pentru a supravieţui, sau să ţinteşti spre lucruri măreţe? Asemenea lui Isus din Evanghelie, suntem făcuţi să trăim pentru altceva, nu pentru patru bulendre. Suntem născuţi să facem ceva frumos şi măreţ.
Atunci când o căsătorie devine doar o siguranţă sau o sursă de supravieţuire, devine un lucru cenuşiu. Cine se căsătoreşte o face pentru a-şi dărui viaţa, nu pentru a se „aranja”. Atunci când munca devine doar un mijloc de a trăi, se uită că este o ocazie de a sluji, de a iubi. Şi devine o corvoadă.
Totul poate fi o misiune, dacă îl cunoaştem pe Tatăl.
Sfântul Maximilian Kolbe a considerat că lagărul de la Auschwitz poate fi un loc unde să îndeplinească o misiune. El a luminat oroarea de acolo cu iubirea sa. Există mereu cineva pe care putem să-l iubim, cineva spre care putem să mergem. Există mereu. Este vorba despre a şti să mergem „dincolo de”.
Comentariu de P. Fabio Rosini
