DUMINICA a V-a A PAŞTELUI

În acel timp, Isus a spus discipolilor săi: «Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Și, după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la mine, pentru ca să fiți și voi acolo unde sunt eu. Și unde mă duc eu, voi știți calea». Toma i-a zis: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum am putea ști calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoașteți pe mine, îl cunoașteți și pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoașteți și l-ați văzut”. Filip i-a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns”. Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, și tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poți spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?». Nu crezi că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeți-mă! Eu sunt în Tatăl și Tatăl în mine. Dacă nu pentru altceva, credeți pentru lucrările acestea. Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și va face și mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl. (In 14,1-12)

    ———————————–

„Să nu se tulbure inima voastră!”. Deloc uşor.

Mai ales în contextul actual, cu perspective deloc îmbucurătoare, merită să înţelegem bine acest îndemn al lui Isus.

În limbajul nostru comun, tulburarea indică o atitudine interioară – într-adevăr, se vorbeşte despre inimă în această propoziţie – dar verbul în limba greacă se referă mai degrabă la rezultatul unei zguduiri, decât la o atitudine, prin urmare ar însemna o aruncare dintr-o parte în alta sau o clătinare a punctelor de sprijin din cauza slăbirii fundaţiei.

Care ar fi problema ce produce un asemenea haos? Răspunsul îl putem găsi în încurajarea lui Isus: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe”. Prin urmare, problema care ar ameninţa inima ar fi cea referitoare la nevoia unei locuinţe, a unui adăpost sigur.

Aceasta este de fapt prima traumă a omului, primul său plânset de la naştere: când iese din sânul mamei se confruntă imediat, fără să înţeleagă, cu tema destinaţiei: unde merg? Unde mă duceţi? Ce faceţi cu mine?

Nu este o problemă ce-i priveşte doar pe nou-născuţi, ci una referitoare la întreaga viaţă. Chiar şi astăzi nu ştiu niciodată unde voi ajunge: ce se va întâmpla cu mine? Mă înspăimântă atâtea lucruri.

Isus vorbeşte imediat despre Tatăl, fiindcă în casa Sa este răspunsul la neliniştea noastră înnăscută, aşa cum spune psalmul: „Numai în Dumnezeu îşi află liniştea sufletul meu” (Ps 62,2).

Dar acest lucru frumos poate să sune şi abstract şi îndepărtat. Tocmai în acest sens poate fi aspectul cel mai important, fiindcă această locuinţă nu este doar o destinaţie, ceea ce nu ar fi puţin, ci mult mai mult: „Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine”.

Nu este vorba despre o călătorie pe care trebuie să întreprindem doar noi, asemenea unui obstacol ce trebuie depăşit cu propriile puteri; Isus ne vorbeşte despre o lucrare a Sa: se va întoarce pentru a ne lua şi ne va duce cu El.

Sunt două moduri de a înţelege viaţa noastră: o lungă probă de forţă pentru a ne procura un adăpost sigur, sau zi după zi să ne lăsăm luaţi şi duşi la Tatăl. Tot ceea ce ni se întâmplă este pentru că Domnul ne duce la Casa sa. Totul. Dumnezeu se poate folosi de cele mai diferite lucruri, evenimente sau persoane, chiar şi de o boală.

Dar Domnul adaugă că noi cunoaştem calea spre această casă. Toma, zis „geamănul”, cel care vrea mereu să verifice dacă un lucru este autentic, pune cea mai logică întrebare: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?”.

Dar Isus are alte metode pentru a ne explica; El nu ne dă o hartă, nu ne indică o scurtătură.

Drumul pe care ni-l indică este acelaşi drum parcurs de El, adică legătura continuă cu Tatăl, dincolo de contextul în care ne găsim.

Ca şi cum ne-ar spune: „Eu cunosc calea pentru că îl cunosc pe Tatăl, iar tu cunoşti calea către Tatăl fiindcă mă cunoşti pe mine. Acest lucru este suficient. Nu trebuie să ţii minte toate curbele şi intersecţiile”.

Atunci când îl cunosc pe Cristos, când îl am în mintea şi inima mea, atunci ştiu când trebuie să ocolesc, unde să opresc, cum trebuie să merg… dar regula este: să rămân cu El, indiferent de costuri.

Atunci se ajunge mereu la destinaţie.

(Comentariu de Fabio Rosini)