În acel timp, într-o sâmbătă, el trecea printre lanuri de grâu. Pe drum, discipolii săi au început să rupă spice. Atunci fariseii i-au spus: „Uite-i! De ce fac ce nu este permis în zi de sâmbătă?”. Iar el le-a spus: „Nu aţi citit niciodată ce a făcut David când ducea lipsă şi i-a fost foame lui şi celor care erau cu el, cum a intrat în casa lui Dumnezeu pe vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile punerii înainte care nu era permis să le mănânce decât preoţii şi le-a dat şi celor care erau cu el?”. Şi le-a spus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă; pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei”.
A intrat din nou în sinagogă. Acolo era un om care avea mâna paralizată. Şi îl urmăreau dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă ca să-l poată acuza. El i-a spus omului cu mâna paralizată: „Ridică-te în mijloc!” Apoi le-a spus: „Este permis sâmbăta să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, privindu-i cu mânie de jur împrejur, întristat din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna lui s-a vindecat. Atunci, fariseii, ieşind îndată, au ţinut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la moarte. (Mc 2,23-3,6)
Odihna pare să fie ceva uşor, dar nu este aşa. În prima lectură din liturgia cuvântului vedem o cheie de interpretare revoluţionară a decalogului referitoare la odihnă: nu este vorba despre o evadare, despre o despărţire de restul săptămânii, ci despre un act de recunoştinţă, de binecuvântare şi contemplare a frumuseţii istoriei. Pentru noi, creştinii, centrul acestui act este recunoştinţa, care de fapt este şi sensul etimologic al cuvântului „euharistia”, nucleul esenţial al zilei noastre de odihnă.
Desigur, dacă nu reuşesc să mă reconciliez cu celelalte zile ale săptămânii, dacă nu le relaţionez cu un sentiment de mulţumire cu duminica, totul se va reduce la un fel de compensare a greutăţii celorlalte zile, o atitudine care nu poate decât să amplifice sensul de frustare. Şi oare cum va putea o zi să mă uşureze de o povară acumulată în celelalte 5-6 zile? Chiar şi din punct de vedere al numărului este evident că nu este posibil.
Dar, dacă odihna este o atitudine de recunoştinţă pentru propriul trecut şi de contemplare a frumuseţii vieţii, atunci lucrurile se schimbă. Este bucuria de a trăi cu încredere şi de a te reconcilia cu propria existenţă.
În acest sens înţelegem şi mesajul Evangheliei de astăzi, care ne arată că acest fundament eliberator de binecuvântare şi recunoştinţă se pierduse cu totul în hăţişul normelor ce-şi doreau evitarea încălcării legii printr-un sufocant efort de automotivare, iar cântecul de recunoştinţă pentru viaţă care era (şi este şi astăzi) shabbat-ul ebraic devenise o cuşcă care reprima viaţa, în loc să o celebreze. Să fie clar: acesta nu este un risc doar al iudaismului, ci al oricărei ideologii religioase, atunci când ceea ce trebuie să salveze devine un lanţ sau un sistem de condamnare, iar acest lucru se întâmplă şi în afara sferei religioase, ori de câte ori o structură menită să susţină viaţa devine lege, obligaţie, strânsoare care sufocă, şi nu un loc de exprimare liberă.
Dar Domnul Isus transmite un mesaj nou: noi suntem fii recunoscători ce văd în toate Providenţa şi generozitatea eliberatoare a Tatălui ceresc. Isus pune viaţa în centru, aşa cum face cu bărbatul pe care îl „salvează” în zi de sâmbătă, fiindcă, aşa cum spune textul, „Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei”. De ce oare se foloseşte conjuncţia „şi”? Fiindcă salvarea sa nu este o salvare limitată care priveşte doar un anumit sector, ci una care eliberează mereu şi în toate modurile, făcând ca orice aspect al vieţii să devină frumos, chiar şi odihna. Modul nostru de a ne odihni spune multe despre noi… Dacă mă odihnesc în afara milostivirii Sale şi vreau să-mi o pauză în afara prezenţei sale pentru „a-mi trage sufletul”, ceva nu merge. Oare câţi creştini nu se închid în ei înşişi, lăsându-se acaparaţi de un ecran (de televizor, calculator, telefon), sau de alte dependenţe care sunt împotriva libertăţii – ce era fundamentală pentru odihna sabatică -, aşa cum facem în pastoraţia cu tinerii, atunci când le oferim copiilor noştri aceleaşi distracţii existente în lume, prin petreceri, jocuri şi cântece care mimează divertismentul monden, în parohii care deseori devin nişte discoteci caraghioase. Acest lucru indică că nu cunoaştem odihna fiilor lui Dumnezeu, adevărata odihnă din sânul Tatălui, şi nu ştim să o învăţăm. Rămânem polarizaţi între voluntariat şi divertisment. Riscul este acela de a traduce această Evanghelie într-o continuă chemare la un activism caritativ (ca şi cum nu ar fi de ajuns că am transformat-o într-un banal mesaj moralist), în loc să fie o chemare la iubire, la viaţă, la eliberarea de sub dominaţia blestemului şi la încrederea în planurile Providenţei. Atitudini pline de iubire şi de respect pentru viaţa celuilalt.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
