În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. Atunci, le-a spus această parabolă: „Un om oarecare avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său.
Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!». Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» (Lc 15,1-3.11-32).
——————————-
Duminica a IV-a din Postul Mare este dedicată bucuriei şi luminează drumul penitenţial prezentându-l ca pe o stradă spre exultarea pascală. Pocăinţa creştină, într-adevăr, nu este un perfecţionism steril, ci un itinerar spre adevărata bucurie.
Dar de unde vine această bucurie? Şi ce anume o împiedică?
Liturgia cuvântului ne prezintă parabola tatălui milostiv. Punctul de plecare este contextul în care Isus este criticat de farisei şi cărturari pentru faptul că stă la masă cu „păcătoşii”: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”.
Isus le spune următoarea parabolă: „Un om oarecare avea doi fii…”. Parabola este pentru cărturari şi farisei. Destinatarul principal este ultimul personaj, deseori neglijat în reflecţiile spirituale, singurul care nu ajunge la sărbătoare: fratele mai mare. El nu ştie cum să intre în bucuria tatălui său.
A ne veni în fire, a ne întoarce la noi înşine, a redescoperi propria inimă, a lua contact cu propria existenţă. Acest om începe să-l înţeleagă pe tatăl său. Plecase să caute paradisul în ţări îndepărtate, dar descoperă că în casa tatălui său este locul cel mai frumos din lume.
Când se va întoarce va găsi chiar mai mult decât îşi imaginase.
Dar nu s-ar mai fi întors, dacă mai întâi nu s-ar fi destrămat viziunea sa de sine şi despre întreaga realitate. Acum poate fi fericit acasă la el.
Fratele mai mare, însă, s-a obişnuit să stea cu tatăl său ca o slugă, nu ca un fiu, rămânând cu o mentalitate servilă. Prin comportamentăl său de sclav, nu reuşeşte să-şi schimbe ideea sa despre tatăl sau: „Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta!”. În inima lui gândeşte rău şi despre tatăl său: îl vede ca pe un stăpân, nu ca pe un tată. Şi fiindcă crede că are dreptate, nu-şi pune întrebări, nu încearcă să se pună în discuţie.
Dispreţul faţă de fratele său dezvăluie atitudinea sa greşită. El nu înţelege cum este posibil ca fratele cel mic care se întoarce din dezmăţuri să fie sărbătorit: „cum este cu putinţă una ca asta?”. Crede că fratele său, după ce s-a distrat bine, vine pe neaşteptate şi i se mai face şi o petrecere! Car care este concepţia sa despre o eroare? Se gândeşte că este vorba doar despre o plăcere interzisă. Nu are dreptate, este ceva mult mai grav, este vorba despre moarte
Dar dacă tot se sărbătoreşte, de ce să nu intre şi el? Pentru că optica din mintea sa nu se lasă schimbată. Concepţia sa despre sărbătoare se reduce la un miel şi câţiva prieteni…un lucru banal.
Domnul are mult mai mult să ne dăruiască: lume multă, muzică, dansuri, un viţel gras şi, mai ales, un frate pierdut ce trebuie regăsit.
