În acel timp i-a spus Isus lui Nicodim: «Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică». Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face (fapte) rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu» (In 3,14-21).
——————————
A IV-a Duminică din Postul Mare se numeşte Dominica in laetare (Duminica bucuriei), nume luat din antifona de la începutul Sfintei Liturghii, şi subliniază că timpul sever şi sobru al Postului mare nu trebuie să fie absolutizat, trebuie să fie întrerupt, fiindcă viaţa creştină nu consideră austeritatea decât o perioadă de pregătire. Viaţa creştină înseamnă bucurie, pocăinţa este o etapă de pregătire pentru viaţa de fii ai lui Dumnezeu în călătorie spre bucuria cerului, pe drumul Paştelui.
Cuvântul „bucurie” este un termen interesant [autorul italian face analiza cuvântului „letizia”, n. tr.]. Conţine rădăcina cuvântului „letame” care se referă la anumit tip de fecunditate, şi anume la ceva care se naşte din ceva care în sine nu este foarte nobil. Într-adevăr, prima lectură din această duminică ne prezintă un fragment din ultimul capitol din Cartea a doua a Cronicilor, care în canonul ebraic reprezintă ultimul text din Biblie, un fragment care are două culori. A doua culoare este cea a fericii poporului care în sfârşit, după şaptezeci de ani de exil, poate să se întoarcă acasă. Aşa se încheie Biblia ebraică, cu această perspectivă de reconstrucţie. Dar primul ton este unul tragic, cel al robiei în exil, în care a ajuns poporul datorită neascultării sale, comiţând greşeli după greşeli, în pofida atenţionărilor făcute de Providenţă.
Poate că deranjează această afirmaţie, dar bucuria creştină pleacă de la sărăcie, de la constatarea limitelor şi pericolelor. Mântuirea noastră este o mântuire ce trebuie primită, nu altceva. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Aceasta proclamă Evanghelia din Duminica bucuriei.
A rătăci, a simţi că îţi iroseşti viaţa, a-ţi pierde propria frumuseţe, este posibil, se poate întâmpla. A pierde ocaziile, a ne vedea pe noi înşine şi pe ceilalţi cum ne ofilim şi intrăm în depresie…; cum se poate ieşi din această situaţie? Cum se poate depăşi dezolarea? Nu de unii singuri. „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”. Pentru a ne lăsa mântuiţi, pentru a intra în bucurie, este necesar să simţim mirosul sărăciei noastre, fecunditatea din sărăcie. Cei săraci l-au primit cu bucurie pe Mesia, nu cei drepţi.
„Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. A veni la lumină înseamnă a ne lăsa să fim văzuţi aşa cum suntem: şi noi suntem săraci, exact la fel ca toţi oamenii pe care Cristos a venit să-i mântuiască. Merită efortul să ne aruncăm masca celor buni! Să lăsăm să intre lumina, care poate face rău, dar vindecă. Să încetăm să ne prefacem că suntem fericiţi. Suntem incompleţi, pentru aşa suntem. De ce să ne fie teamă să venim la lumină şi să arătăm că suntem slabi? Simplu: pentru că ne-am prefăcut mii de ori că suntem puternici. Dar nu suntem. Spunea E. Mounier: „Ne adaptăm mai bine la o conştiinţă rea, decât la o reputaţie rea”[1]. Şi aşa se trăieşte într-un mod oblic, în întuneric şi singurătate.
Cât de mare este bucuria, însă, să venim la lumină, să ne lăsăm iubiţi ca săraci, să ne lăsăm mântuiţi. Aceasta este bucuria creştină.
[1] E. Mounict, L’avventura cristiana, Libreria Editrice Florentina, Firenze 1990 (or. fr. 1945), 52.
