În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!”. Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”.Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta din moment ce nu cunosc bărbat?”. Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil!”. Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!”. Şi îngerul a plecat de la ea. (Lc.1,26-38)
––––––––––-
Îngerul vesteşte îndeplinirea unei vechi profeţii – amintită în prima lectură din această duminică – legată de momentul în care regele David, după ce a învins în toate războaiele sale şi s-a stabilit în palatul său, şi-a zis: „Cum este posibil ca eu să locuiesc într-o casă, iar arca lui Dumnezeu locuieşte într-un cort? Vreau să construiesc o casă pentru Domnul!”. Dar Domnul îl trimite pe profetul Natan să-i transmită un mesaj: „Tu vrei să construieşti o casă pentru mine? Uită-te la relaţia noastră de până acum: te-am luat de pe păşune şi am fost alături de tine oriunde ai fost. I-am învins pe duşmanii tăi şi te-am făcut mare. Nu tu, ci eu voi construi o casă pentru tine!”.
Ne pregătim să contemplăm întruparea lui Cristos, întâlnirea dintre carnea umană şi divinitatea lui Dumnezeu într-un mic copilaş care se naşte la Betleem şi care aduce cerul pe pământ. De unde izvorăşte aceasta? De la om sau de la Dumnezeu? David avea un proiect nobil, dar ideile noastre, indiferent cât de frumoase sunt acestea, nu sunt cele ale lui Dumnezeu. Există un abis între noi şi Dumnezeu, şi doar Dumnezeu poate să-l treacă. Mântuirea vine din partea lui Dumnezeu, nu din partea umanităţii. Dacă ar fi altfel, ar dura puţin.
Viaţa lui Dumnezeu este concepută virginal fiindcă nu se naşte din sămânţă umană. Ce înseamnă acest lucru? Că este vital să ne întrebăm de unde se nasc operele noastre. Putem să fim motivaţi de impulsurile noastre, care, oricât de buni am fi, sunt totuşi ale noastre. Viaţa deplină provine din iniţiativa lui Dumnezeu.
Atunci când doi logodnici îşi pun întrebarea dacă au vocaţie pentru căsătorie, trebuie să caute să descopere dacă este ceva care este cu adevărat darul lui Dumnezeu în inima relaţiei lor. Deasemenea, cine este într-un discernământ vocaţional, trebuie să verifice dacă dorinţa sinceră de a se dărui lui Dumnezeu nu se naşte dintr-o nevoie personală. Dacă ceea ce facem se bazează exclusiv pe ADN-ul uman, cum putem să sperăm că vom realiza ceva care să fie pentru veşnicie? Important este că viaţa nouă se primeşte, nu se proiectează!
La Crăciun ne este oferit un cadou ce trebuie primit. Iar a primi poate fi mai dificil decât a realiza ceva, a inventa sau planifica. Într-adevăr, Isus trebuie mai întâi primit şi apoi urmat. Cât de mult timp am pierdut, în cadrul Bisericii, ocupându-ne de iniţiative orizontale, chiar dacă frumoase, fără valoare pentru cele veşnice şi care nu duc spre Împărăţia Cerurilor!
S-ar putea spune: cum rămâne cu spiritul nostru de iniţiativă? Ce facem cu abilităţile noastre? Creativitatea cea mai eficientă se naşte din iubire, iar iubirea noastră cea mai matură este un răspuns. „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19). Dacă iniţiativa se naşte din recunoştinţă, atunci devine frumoasă, fertilă şi binecuvântată.
El construieşte o casă pentru noi, şi chiar şi atunci când trebuie să facem lucruri mai dificile şi obositoare, trebuie să admitem că primim mereu mult mai mault decât dăruim.
Uneori îl tratăm pe Dumnezeu ca şi cum ar fi capelanul nostru: „Te rog să vii să binecuvântezi lucrările noastre, să stropeşti cu apă sfinţită lucrurile şi proiectele noastre!”.
Crăciunul este naşterea unei noi vieţi în sânul unei fecioare. Virginitatea este un aspect esenţial pentru a putea fi fecundată de Dumnezeu. Este mai dificil să rămânem fideli proiectelor lui Dumnezeu, decât să inventăm mereu lucruri noi. Acestea din urmă, probabil, sunt doar motive de fugă.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)