Iosif, omul drept
Nașterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soțul ei, fiind drept și nevoind s-o denunțe, s-a hotărât să o lase în ascuns. După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și îi vor pune numele Emanuel, care înseamnă: Dumnezeu-cu-noi. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soția lui.
(Mt 1,18-24)
—————————————-
Protagoniștii primului advent sunt Maria și Iosif, fără ei nu l-am avea pe Isus, nici sărbătoarea Crăciunului spre care ne îndreptăm. Desigur, mama rămâne mereu în centrul fiecărei nașteri, un rol de neînlocuit. Însă, în orice familie normală, alături de mamă este și tatăl gata să primească cu bucurie copilul care se naște și să se îngrijească de el. Am celebrat-o pe Maica lui Dumnezeu în mod anticipat în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Am văzut-o ca fiind aleasă și ferită de Dumnezeu de la zămislirea ei. Doar el, printre cei născuți din femeie, și-a putut alege mama cu mult timp înainte și să și-o pregătească cu o grijă particulară așa cum îi plăcea.
Astăzi, cu două zile înainte de Crăciun, să ne fixăm privirea asupra lui Iosif, aproape mereu neglijat, însă și el fiind parte esențială din familia de la Nazaret. Matei, în genealogia cu care deschide evanghelia sa, ni-l indicase pe Isus ca «fiu al lui David, fiu al lui Abraham», tocmai pe Mesia așteptat de poporul său. Genealogia sa descendentă cuprindea trei serii de câte 14 nume, care pornesc de la Abraham și până la Isus. Numărul 14 în scrierea ebraică, unde nu existau cifrele, rezulta ca fiind compus din trei litere DWD, tocmai literele numelui lui David, care este pus astfel, în mod simbolic, în centrul listei. Genealogia numărase o serie de 40 de părinți, însă în mod surprinzător ultimii doi, Iosif și Isus, nu mai erau astfel, niciunul dintre cei doi nu generase fii. Cum putea fi Isus fiul lui David, atâta timp cât nu a fost generat de Iosif? S-a întrerupt, de fapt, lanțul celor care dau naștere. O situație care trebuia explicată.
Din această anomalie ia naștere relatarea pe care o ascultăm azi, care începe întocmai cu explicația cerută: «Nașterea lui Isus însă a fost astfel». Iosif era logodnicul Mariei, care, după obiceiurile timpului, i-a fost încredințată lui de respectivii părinți încă de la naștere. Pe timpul unui an, care avea loc între contractul matrimonial și introducerea miresei în casa mirelui, Maria «s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt». Din relatarea lui Luca despre buna vestire cunoaștem cum s-a întâmplat acest lucru. Trebuie să precizăm că Duhul Sfânt nu era Tatăl lui Isus, și pentru faptul că Duhul, în limba aramaică a lui Matei este de gen feminin, iar în greacă este de gen neutru. Cel pe care Isus în cheamă Tată este prima persoană din Sf. Treime. Duhul este instrumentul de care Dumnezeu s-a folosit pentru a face o minunăție până atunci de negândit. Cine i-a dat lui Iosif această veste, care i-a cauzat atâta dezorientare? Și-a dat seama singur din cauza semnelor fizice evidente? I-a spus Maria? Pare greu de gândit acest lucru. Unii exegeți, precum Sf. Efrem șirul, au reflectat că el ar fi putut cunoaște asta dintr-o revelație divină, o vestire ca aceea pe care a avut-o Maria, și pe care Dumnezeu trebuia s-o facă și soțului ei pentru a nu o lăsa pe Maria în încurcătură. Secretul pare să fie ascuns în denumirea de «drept» dată lui Iosif de către evanghelist. Drept, în Biblie, este cel care face voința lui Dumnezeu. Vechii părinți, precum Ambroziu, Augustin, Crizostom, se gândesc că Iosif este drept pentru că intenționează să păstreze legea lui Dumnezeu. Acum, legea mozaică (Deut 22,23-27) pretinde ca o femeie adulteră să fie repudiată și condamnată pentru a fi omorâtă cu pietre. De aici se naște drama psihologică teribilă care se declanșează în inima lui Iosif cel drept. În el este o luptă între iubirea față de Maria și exigențele legii. În bunătatea sa el nu intenționează să-i dea certificatul de divorț, care i-ar fi distrus întreaga viață, ci să o lase în secret. Și-ar fi asumat astfel întreaga vinovăție în fața opiniei publice, care l-ar fi considerat un inconștient, incapabil să-și asume riscul și angajamentul paternității. Însă, în acest caz, Iosif nu trebuia să fie definit drept ci, mai curând, milostiv.
René Laurentin, împreună cu alți autori moderni, afirmă că Iosif a știut, printr-o revelație, că acel copil purtat în sân de Maria, logodnica sa, venea de la Dumnezeu și nu de la altcineva. Căsătoria cu Maria și acceptarea ca fiu al copilului ei i se părea un act injust, un fel de sacrilegiu. I-a fost frică, i s-a părut a fi nedemn de o așa onoare și a încercat să bată în retragere cu discreție. Până când nu a venit îngerul în vis să-i spună că frica sa era neîntemeiată, pentru că însuși Dumnezeu îi încredința acel copil ca fiu adoptiv. Cel drept a acceptat voința lui Dumnezeu, la fel ca Maria. Luca ne relatează ascultarea care a făcut-o pe Maria fecioară mamă a lui Dumnezeu: «Fie mie după cuvântul tău» (Lc 1,38); Matei ne povestește ascultarea care a făcut din Iosif tatăl purtător de grijă al lui Isus: «Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soția lui». Isus se naște într-o familie formată din doi soți care au ascultat. În ambele cazuri, decizia s-a bazat pe credința necondiționată în cuvântul lui Dumnezeu, pe dreptate, ar spune orice bun evreu.
Acel da spus îngerului l-a inserat pe Iosif în planul secret al lui Dumnezeu și l-a făcut să-și asume o paternitate ce nu-i aparține, destinată lui de același Dumnezeu Tatăl. «Planul davidic stricat de pauza genealogică din Mt 1,16 este astfel restabilit prin misiunea încredințată lui Iosif». Fiind în exercițiul său ca tată de drept, Iosif a putut da nume acelui fiu și să-l insereze în mod automat în familia lui. A împlinit astfel o primă promisiune divină făcută regelui David de către profetul Natan: «Casa ta și domnia ta vor fi stabile înaintea ta pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie» (2Sam 7,16). Acest lucru i-a amintit îngerul Mariei: «Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; și va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit» (Lc 1,32s). Matei, legându-se de promisiunea făcută fecioarei Maria, menționează o altă profeție, care vestea nașterea fiului lui David chiar dintr-o fecioară: «Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și îi vor pune numele Emanuel».
Acel om drept permitea realizarea unui eveniment nemaiauzit și misterios, pe care nici un rabin nu l-a citit dinainte în profeția menționată de Isaia. Profeția pe care Isaia a pronunțat-o cu mai bine de șapte sute de ani înainte, i-a fost adresată lui Ahaz, regele iudeii, care îl pierduse de puțin timp pe unicul său fiu și amenința eșuarea promisiunii dinastice a lui Dumnezeu făcută familiei lui David. Îi vestea nașterea inevitabilă a unui fiu, Ezechia, ce-i va fi dat de una dintre tinerele sale femei la prima naștere. În traducerea celor Șaptezeci de învățați, acea tânără este numită fecioară. Acei traducători evrei din secolul 2 î.Cr., pe care părinții vechi îi credeau ca fiind inspirați de Dumnezeu, au citit în mod inconștient acea promisiune în cheie mesianică. Matei ne spune că tocmai aceasta era intenția lui Dumnezeu, ascunsă până și profetului Isaia. Acel Emanuel anunțat era într-adevăr «Dumnezeu cu noi», acel Isus care purta deja în propriul său nume «mântuirea poporului său». Ascultarea omului drept realizează minuni și azi ca și ieri.
