„Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,27-30).
––––––––
Analogia dintre relaţia păstorului cu oile sale luminează relaţia lui Dumnezeu cu noi: oile recunosc vocea păstorului şi găsesc păşunea când sunt ajutate de cel care le conduce. La fel de importantă este ascultarea şi pentru noi: pentru credinţă este cel mai important dintre cele cinci simţuri (auzul), ţinând cont că relaţia cu Domnul este susţinută de receptarea cuvântului său.
În limba ebraică verbul „a se supune” nu există, dar se foloseşte verbul „a asculta” pentru că adevărata ascultare implică deschiderea autentică la ce spune celălalt.
Isus, însă, duce verbul „a asculta” la un nivel şi mai profund, şi anume la cel al verbului „a cunoaşte”, care în ebraică nu înseamnă a avea nişte informaţii, ci a fi în relaţie intimă cu cineva. A fi cunoscuţi de Isus înseamnă a experimenta intimitatea cu El, iar acest lucru determină urmarea lui.
Cât de frumos este când cineva ne înţelege în mod profund! Iubirea implică înţelegere şi capacitate de a percepe ceea ce este în profunzimea celuilalt, în inima sa. Isus ne cunoaşte – chiar dacă noi nu ne cunoaştem pe deplin pe noi înşine – şi El este cel care ştie să descopere adevărata noastră identitate.
Noi suntem creştini nu pentru că suntem de acord în mod indiferent cu ceea ce spune Isus, ci fiindcă ne-am simţit cunoscuţi de El, iar a-L urma este rezultatul natural al ascultării cuvântului său şi al trăirii relaţiei cu El, ceea ce este indelebil şi ne marchează în mod permanent şi frumos.
Din amintirea momentelor în care ne-am simţit vizitaţi şi înţeleşi de Domnul derivă stabilitatea noastră. Dacă reuşim să menţinem vie în inimile noastre amintirea acestor momente, nimeni nu va putea zdruncina statornicia noastră, fiindcă suntem acele oi care „nu vor pieri niciodată”. Într-adevăr, veşnicia a intrat în noi prin intermediul cuvântului pe care l-am ascultat şi celebrat în sacramente.
Că eu sunt slab şi sărman contează mai puţin decât faptul că Isus m-a iubit cu adevărat, şi nimeni nu poate să şteargă acest fapt care este înscris în inima mea.
Mai mult: a-l cunoaşte pe Isus înseamnă a-l cunoaşte pe Tatăl, adică pe Cel care este „mai mare”. Există mereu o anumită nelinişte care stă la pândă în inimile noastre, dar a fi oile lui Isus înseamnă a face experienţa Tatălui care este „mai mare decât toţi”, şi nimeni nu poate să smulgă nimic din mâna Tatălui.
Sfântul Paul spune: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Rom 8,31). Nicio putere din cer şi de pe pământ, nici măcar moartea, nu poate să ne separe de iubirea lui Dumnezeu.
Noi suntem obişnuiţi să ne torturăm cu angoase inutile, asemenea unor oi care se îndepărtează de păstor pentru a-şi afirma propria autonomie, ajungând astfel să reducem existenţa noastră la o mare corvoadă haotică.
Trebuie să trăim uniţi cu simplitatea lui Dumnezeu, ascunsă în acea grandioasă frază finală: „Eu şi Tatăl una suntem” – care deschide calea spre comuniunea fără paranteze şi spre completa unitate care este iubirea şi care este secretul lui Dumnezeu.
Suntem născuţi pentru a primi un cuvânt care ne face să ne simţim cunoscuţi şi ne duce la acea unire pe care doar iubirea lui Dumnezeu ştie să o creeze. Cu El. Şi între noi.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)