În timpul acela, Isus a spus: ”Adevăr, adevăr vă spun: Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoț și un tâlhar; dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia paznicul îi deschide și oile ascultă glasul lui; el își cheamă oile pe nume și le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor”. Isus spusese această parabolă pentru ei, dar ei nu au înțeles ce înseamnă ceea ce le spunea. Atunci, Isus a zis din nou: “Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor. Toți cei care au venit înainte de mine sunt hoți și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să ucidă. Eu am venit ca să aibă viață și s-o aibă din belșug. (In 10,1-10)
—————————
„Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune”.
O poartă reprezintă întreruperea unui zid, este locul prin care se trece dincolo de ceva. Dar nu se poate intra într-un loc dacă nu se lasă în urmă altul. Această frază a lui Isus s-ar putea înţelege ca pe un „du-te – vino” printr-o poartă, dar nu este aşa; într-adevăr, acţiunea este doar una singură, caracterizată de ieşire, mântuire şi găsirea păşunii.
Este un text pascal, de exod, de ieşire, ce trebuie meditat în contextul din zilele noastre marcat de atâtea incertitudini. O bună ocazie pentru a ne concentra atenţia asupra motivului pentru care Isus este o poartă: „de ce?” şi „cum?”.
Terminologia folosită pentru a indica o uşă, o poartă, o intrare solemnă, este semnificativă din punct de vedere istoric; să ne gândim, de exemplu, la arcurile de triumf romane, sau la locuri pline de semnificaţie, aşa cum este Poarta Brandenburg din Berlin, un monument paradoxal într-un oraş caracterizat timp de mai mulţi ani de un zid… În Orientul Apropiat antic, poarta era locul cel mai important al oraşului.
Un computer sau o tabletă fără porţi, fără ieşiri, adică posibilităţi de conectare, este inutil. La fel şi un smartphone. Chiar şi în timpul pandemiei de Covid-19, deşi închişi în casă, s-au deschis mii de uşi, şi chiar şi persoane de peste optzeci de ani au învăţat să comunice prin videochat… cu siguranţă le vor da de lucru oftalmologilor, având retinele obosite în urma folosirii exagerate a monitoarelor.
Isus este poarta care ne este utilă pentru a găsi păşunea: El „a venit pentru ca noi să avem viaţă şi să o avem din belşug”.
Omul crede că îşi deschide larg porţile, dar în realitate tinde să le închidă, mai mult decât conştientizează. Îşi construieşte castele care devin închisori, cerşeşte siguranţe care să-i ofere stabilitate; cineva afirma că se caută „centre de gravitate permanente” pentru a avea soliditate, dar adevăratul motiv al acestei febrile căutări este frica de a fi vulnerabili, fiindcă suntem fragili. Treptat, siguranţele noastre devin coliviile noastre. Deseori aceste colivii le ducem cu noi oriunde.
De exemplu, am ieşit din perioada de lock-down împreună cu fricile noastre care au rămas neschimbate, iar un „ego” nesigur şi tiran ne stăpâneşte sub masca unor soluţii cărora ar fi trebuit să le acordăm mai puţin credit. Mulţi bărbaţi şi femei îşi trăiesc viaţa păzindu-şi propriile siguranţe, obiecte sau proiecte, fără a se îngriji pe ei înşişi. Aceste lucruri sunt „hoţii şi tâlharii” despre care vorbeşte Isus. Falşi paznici ai vieţii, care nu ocrotesc viaţa, ci o aspiră în golul lor.
Isus este poarta şi se lasă deschis de portar, care este inima noastră precaută şi temătoare, dar cum face acest lucru? „Cheamă oile pe nume” – ne spune textul [„Le chiamă pe fiecare pe nume” – în traducerea italiană, unde acest fiecare este foarte important, n. tr.].
Există ceva în fiecare dintre noi cunoscut doar de Dumnezeu. Se spune deseori: „Doar Dumnezeu ştie…”. Este adevărat, doar Dumnezeu ştie anumite lucruri; într-adevăr, doar Cristos ştie cine suntem cu adevărat.
Sfântul papă Ioan Paul al II-lea afirma că „Doar El ştie ce este în om”. Şi-a dat viaţa pentru noi, fiindcă ştie cât suntem de importanţi. Doar cine te iubeşte, într-adevăr, te cunoaşte în profunzime.
Cristos ne cheamă pe nume şi ne conduce afară: doar El ştie să deschidă larg uşile şi ferestrele pentru a lăsa să intre aer curat, gânduri noi, viziuni noi şi eliberatoare.
Merită să nu ascultăm de siguranţele noastre înşelătoare şi să ne lăsăm conduşi de El, să ne abandonăm Lui. Dacă Păstorul este El, destinaţia este sigură.
(Comentariu de Fabio Rosini)