Primii urmaşi ai lui Isus
Auzind că Ioan a fost închis, Isus s-a retras în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia: Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea păgânilor. Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii, le-a răsărit o lumină. De atunci a început Isus să predice şi să spună: “Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. (Mt 4,12-23).
——————————————
În centrul evangheliei de azi este chemarea primilor patru discipoli. Pare ciudat că relatarea este atât de concisă, schematică şi zgârcită în a ne oferi particularităţi, pe care am dori să le cunoaştem mai mult despre un eveniment atât de important pentru istoria lui Isus şi a Bisericii. Pe ţărmul Mării Galileii ia naştere comunitatea creştină, aşa cum pe ţărmul Mării Stufului (Marea Roşie) a luat naştere anticul popor al lui Dumnezeu. Planurile lui Dumnezeu se repetă şi Matei, ca un bun evreu, este gata să le descifreze. Relatarea este făcută în mod voit schematic pentru că a devenit de acum prototipul fiecărei chemări în urmarea lui Cristos. Şi pentru acest motiv nu ne este povestită chemarea tuturor celor doisprezece apostoli. Nu există spaţiu pentru curiozitate. Numărul patru, pentru evreii timpului, indica universalitatea, deoarece făcea referinţă la cele patru puncte cardinale ale pământului. În această chemare la credinţă şi la urmare există, aşadar, istoria tuturor urmaşilor lui Cristos. De aceea, este important ca să-i cercetăm cu atenţie semnificaţia în micile particularităţi care ne sunt propuse, sperând să descoperim modalitatea acţiunii lui Dumnezeu.
Relatarea începe cu o cadru istorico-geografic, ce recheamă vechea profeţie a lui Isaia: Botezătorul a fost aruncat în închisoare de către Irod Antipa în fortăreaţa din Macheront, aproape de locul unde el boteza. În acest fel îşi încheia misiunea. Din acest moment începe opera lui Isus, pe care Ioan a pregătit-o. Şi în mod ciudat începe în Galileea şi nu pe ţărmurile Iordanului. După o şedere de scurtă durată la Nazaret, Isus se stabileşte la Cafarnaum, o importantă oprire pe «drumul Mării». Este vorba despre un drum comercial, o legătură importantă, care unea Mesopotamia cu Egiptul, trecând prin Damasc, Cafarnaum, câmpia Esrelon şi continua apoi de-a lungul ţărmului Mediteranei către sud. Nimeni în Israel nu s-ar fi aşteptat vreodată ca Mesia să înceapă din Galileea, regiune considerată pe jumătate păgână, deoarece era locuită de o populaţie mixtă încă din timpul împăratului asirian, Tiglatpileser al III-lea care, în anul 734, deportase aici mulţimi păgâne. Faptul că Isus şi-a desfăşurat o mare parte a ministerului său aici, constituia un obstacol în a-i recunoaşte calitatea lui de Mesia (In 7,41.52). Însă Dumnezeu nu gândeşte la fel, planurile sale misterioase au fost deja revelate profetului Isaia, care a vorbit vestind un copil-rege şi care ar fi apărut tocmai în pământul lui Zabulon şi a lui Neftali (Is 8, 23-9,6). Nazaret se afla tocmai în teritoriul tribului lui Neftali şi Cafarnaum în cel al tribului lui Zabulon. Era ca un mod de a se aprinde o lumină pentru acele popoare care trăiau în întunericul semi-păgânismului.
La Cafarnaum Isus şi-a stabilit cartierul general în casa lui Petru, iar aici a început să predice evanghelia sa, reluând cuvânt cu cuvânt discursul Botezătorului (3,1), care a fost întrerupt cu violenţă: «Convertiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape» (v. 17). Formula «împărăţia cerurilor», tipică lui Matei, este o metaforă pentru a spune «împărăţia lui Dumnezeu». Sensibilitatea lor religioasă îi determina pe evrei să pronunţe cât mai puţin numele lui Dumnezeu de frica de a-l pângări. Proclamarea împărăţiei cerurilor va fi, de acum înainte, în centrul predicării lui Isus, va fi vestirea sa bucuroasă, «evanghelia» sa. Dumnezeu exercită în Isus suveranitatea sa mântuitoare împotriva răului din lume, a ignoranţei, a păcatului, bolilor, al satanei, aşa cum se descrie la sfârşitul fragmentului nostru, unde se povesteşte activitatea taumaturgică a lui Cristos în Galileea (v. 23). Singura cerinţă obligatorie pentru a accepta suveranitatea mântuitoare a lui Dumnezeu este convertirea, aşa cum este descrisă de relatarea chemării primilor discipoli.
Scena acţiunii este lacul din Genezaret, unde se va desfăşura mare parte din misiunea lui Isus. Ai impresia că întâlnirea cu pescarii care lucrează să fie una cazuală, cu ocazia unei lungi plimbări de-a lungul ţărmului. În realitate, totul este programat în liniile sale esenţiale. Pentru Dumnezeu nimic nu este cazual şi improvizat. Întâlnirea-chemare este marcată de trei verbe semnificative: a merge, a vedea, a spune. Ministerul lui Isus a fost unul itinerant, ce justifică invitaţia de a-l urma, o invitaţie de a merge cu el fără întrerupere pe căile lumii. Participiul verbului face din el un veşnic călător, care merge şi tot merge. Cine îl urmează se opreşte acolo unde se opreşte el, pe cruce şi în cer, acolo unde în sfârşit stă la dreapta Tatălui. El aparţine unui popor nomad, care din Mesopotamia a venit în pământul lui Israel, a coborât în Egipt şi de aici a pornit din nou, sub conducerea lui Moise, timp de patruzeci de ani prin pustiu. Isus a călătorit mult: fiind în sânul mamei sale a covorât în Iudeea, în casa Elisabetei, s-a născut în timpul unei călătorii la Betleem, a fugit în Egipt urmărit de o sentinţă de moarte emisă de Irod, s-a întors la Nazaret în Galileea.
Ministerul său va fi itinerant, dar nu unul distrat. În textul nostru, modul său de «a vedea» (eîden) este un aorist/timp trecut indefinit istoric care s-a fixat în mod punctual asupra acelor oameni care lucrau, aşa cum în orice timp pătrunde în profunzime destinul fiecăruia şi-l descoperă. Oricine este chemat la credinţă şi la urmare se simte cunoscut, iubit, inclus într-un plan. Nimeni nu se naşte cazual, din greşeală. Cu toţii ne naştem în momentul şi în locul just, ajunge doar să-l descoperim. Isus, privind la cele două perechi de fraţi care munceau, le indică drumul just pentru ei: «veniţi după mine, vă voi face pescari de oameni» (v. 19). Verbul «a spune» (lèghei) este la prezent, pentru că e folosit la orice întâlnire de-a lungul timpului Bisericii. Chemarea fiecăruia se naşte din cuvântul lui Dumnezeu, lumină pentru paşii omului (Ps 119,105). Este un cuvânt mereu creator, face ceea ce spune: «Vă voi face pescari de oameni». Adevărata convertire înseamnă a crede în acest cuvânt şi a-l accepta în mod necondiţionat.
Iar răspunsul fraţilor pescari este prompt şi total, un miracol pe care doar Dumnezeu ştie să-l facă. În chemarea a două perechi de fraţi ce se pun împreună în urmarea lui Isus există deja orientarea că stă să se nască o comunitate bazată pe o nouă frăţie. Biserica este o comunitate de fraţi, o familie spirituală legată de darul aceleeaşi vieţi divine comunicate de Cristos. În această comunitate fiecare asumă din iubire datoriile specifice pe care Dumnezeu le încrredinţează. Urmarea, înainte de a fi o alegere, este o chemare, adică un cadou al lui Dumnezeu, ce nu a fost câştigat şi nici meritat. Este el cel care ni-l face, nu ni-l facem singuri. Ascultarea credinţei este o condiţie, o ascultare promptă şi necondiţionată, aşa cum este descrisă în refrenul folosit pentru a povesti atitudinea celor două perechi de fraţi: «Iar ei, părăsind îndată năvoarele (şi pe tatăl), l-au urmat» (vv 20.22).