Iar mulțimile îl întrebau: „Atunci ce trebuie să facem?” Răspunzând, le-a spus: „Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel”. Au venit și unii vameși ca să fie botezați și i-au spus: „Învățătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a spus: „Nu pretindeți mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi”. Și unii soldați l-au întrebat la fel spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: „Nu maltratați și nu acuzați pe nimeni pe nedrept și fiți mulțumiți cu solda voastră”. Deoarece poporul era în așteptare și toți se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt și cu foc. Lopata de vânturat este în mâna lui ca să curețe aria și să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge”. Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună. (Lc 3,10-18)
—————————
În prima parte a Evangheliei din această duminică se repetă întrebarea: „Ce trebuie să facem?”. Pentru Luca, care scrie şi Faptele Apostolilor, este o întrebare importantă: aceeaşi întrebare o vom întâlni şi în Fapte şi reprezintă reacţia rodnică la prima predicare a lui Petru, care reuşeşte să convingă trei mii de persoane să primească botezul în ziua de Rusalii.
Este întreabarea celui care se pune în discuţie, celui care vrea să-şi schimbe viaţa. Este o atitudine umilă la care se aşteaptă un răspuns. Ioan Botezătorul, într-adevăr, nu tace, el răspunde la întrebări.
Dar care sunt răspunsurile greşite ce pot fi date la o astfel de întrebare?
Se poate răspunde din două perspective: prima impune o condiţie exagerată, cealaltă nu impune nicio condiţie.
În primul caz, tu mă întrebi ce trebuie să faci, iar eu te sufoc cu cereri, sarcini şi renunţări. Îmi dezlănţui mânia moralistă, acest virus latent al lumii religioase, şi te înnec cu sfaturi de sacristie caracteristice celui care de-abia aşteaptă momentul să transmită reguli unuia care i se află la îndemână. Dar ce anume provoc? Poate celălalt încearcă să mă asculte, sau poate nu, dar mai devreme sau mai târziu nu va mai fi atent la ce vreau să-i transmit, va renunţa. Şi probabil îl vom pierde pentru totdeauna, fiindcă dacă aşa se cântă… aşa se dansează.
În al doilea caz, îţi răspund pe un ton foarte binevoitor, prea îngăduitor chiar, care aprobă orice comportament, şi îţi spun: nicio problemă, fratele meu, mergi în continuare aşa pentru că este foarte bine, totul este Ok, nu trebuie să faci nimic. Dar tu mă întrebi ce trebuie să fac tocmai pentru că ai înţeles că trebuie să te pregăteşti pentru o schimbare, simţi că lucrurile nu merg cum trebuie, simţi o anumită suferinţă şi nu eşti mulţumit. Dacă eu te trimit acasă aşa, înseamnă că ceea ce ţi-am spus era o glumă, nu aveam nimic important să-ţi spun, viaţa ta rămâne la fel, cu alte cuvinte eu fac lucruri de doi bani, iar tu nu te mai întorci la mine.
Dincolo de eşecul celor două modalităţi de abordare, există o „minciună teologică” în spatele acestor răspunsuri: în primul caz este falsă ideea că mântuirea depinde doar de efortul pe care-l depune persoana în acest sens; în al doilea caz este greşită perspectiva conform căreia mântuirea depinde doar de Dumnezeu. Amândouă răspunsurile sunt false. Dumnezeu nu poate să mă mântuiască dacă eu nu-mi aduc contribuţia mea, dar această contribuţie va fi mereu doar o parte, insuficientă fără ajutorul harului lui Dumnezeu.
Cum răspunde Ioan Botezătorul? El nu este Cristos, care va veni după el, dar pentru ca mântuirea acestuia să poată găsi o pistă de aterizare este nevoie de o deschidere din partea omului ce se realizează prin lucruri ce se află la îndemâna lor. Ioan încadrează mulţimile, vameşii şi soldaţii în realitatea specidfică fiecăruia, necerându-le lucruri imposibile, sau chiar nimic, ci propunându-le ceva serios ce poate fi pus în practică. Nu îi descurajează, nici nu-i înjoseşte: îi face să pornească la drum.
Acesta este aspectul el mai important: să porneşti la drum ţinând cont de lungimea propriului propriului pas. Multe persoane, în perioadele „intense” de pregătire spirituală, aşa cum sunt Adventul şi Postul Mare, îşi propun programe de mari renunţări dar pe care nu le pot realiza. Trebuie să începem mereu cu lucruri serioase, dar care sunt la îndemâna noastră. Să renunţăm la o haină este posibil; să nu cerem de la noi mai mult decât trebuie, dar nici să nu ne angajăm deloc în a face anumite renunţări.
Se începe cu ce este posibil, iar apoi va veni Mesia cu ceea ce este imposibil să obţinem de unii singuri: ne va dărui mântuirea. Dacă încep cu apa botezului, va veni şi Duhul Sfânt cu focul iubirii sale.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
