A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta este mărturia dată de Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: «Cine eşti tu?». Iar el a mărturisit, şi nu a negat. A mărturisit: «Nu sunt eu Cristos!». L-au întrebat: «Atunci cine? Eşti tu Ilie?». El a răspuns: «Nu sunt!». «Eşti tu Profetul?». A răspuns: «Nu!». Aşadar, i-au zis: «Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?». El a zis: «Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului», după cum a spus Isaia profetul!». Iar cei trimişi erau dintre farisei. L-au întrebat şi i-au zis:«Aşadar, de ce botezi dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?». Ioan le-a răspuns, zicând:«Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei». Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. (In 1,6-8.19-28)
————————————-
Locul în care Ioan Botezătorul începe să predice, dincolo de Iordan, este emblematic: este asemănător cu locul intrării poporului lui Dumnezeu în ţara Canaanului, la finalul drumului prin pustiu. Acest eveniment este relatat la începutul Cărţii lui Iosue, imediat după moartea lui Moise, atunci când rolul de conducător a fost preluat de aghiotantul său, Iosue. El va conduce poporul dincolo de Iordan şi la ocuparea acelei ţări.
Surpriză: marele Moise care i-a scos afară din Egipt şi i-a condus până aici, nu este cel care îi va face să intre în Pământul Făgăduinţei, fiindcă misiunea sa trebuia să se termine la graniţa cu Ţara Promisă. Moise trebuie să se dea deoparte.
În acest loc Ioan Botezătorul face acelaşi lucru: nu este o întâmplare că Iosue şi Isus, în ebraică, sunt acelaşi nume… şi că, asemenea lui Moise, Ioan se opreşte dincolo de Iordan, fiindcă îl aşteaptă pe Celălalt. Într-adevăr, atunci când este întrebat cine este acela, el răspunde în mod negativ: spune cine nu este.
Întreg fragmentul reia această temă: nu este el lumina, nu este el Cristos, şi nici măcar alte lucruri. Evită pe cât se poate să vorbească despre sine însuşi, lăsându-i celuilalt acest rol. Atunci când vorbeşte despre Botezul său, o face pentru că acesta va servi de fundal pentru ceva mult mai important.
A face spaţiu altuia este victoria asupra absolutizării ego-ului nostru.
Pentru a intra în această lume Domnul are nevoie de cineva care să-i deschidă uşa. Maria îi deschide uşa vieţii Sale în trup, primindu-l pe cel care i-a fost vestit; Ioan îi deschide intrarea în misiunea sa publică, ştiind cum să-i cedeze Lui „spaţiul scenic”, răsturnând situaţia.Trebuie să luăm în considerare faptul că predicarea lui Ioan Botezătorul avusese un succes nemaiauzit. Ar fi fost uşor să devină autosuficient, dar îşi cedează locul. Irod, însă, va face imposibilul pentru a nu-şi pierde locul, şi va trimite să fie ucişi prunci nevinovaţi doar pentru a nu fi detronat. Ne aflăm cu toţii la această bifurcaţie: să facem un pas în spate pentru a-l urma pe Domnul, sau să ne înfingem ghearele noastre în autonomia noastră şi să ţinem cu îndârjire de independenţa noastră?
Aceasta este Evanghelia din Duminica „Gaudete” („Bucuraţi-vă!”), duminica bucuriei de la mijlocul Adventului. Da, este o veste frumoasă să descoperim că putem să ne cedăm locul, că nu suntem centrul realităţii, că există Cineva căruia merită să-i oferim locul. Acesta este sfârşitul singurătăţii noastre. Este la fel ca atunci când te îndrăgosteşti şi descoperi că este cineva mai important decât viaţa ta, cineva pentru care ai fi capabil să-ţi dai viaţa. Este la fel ca atunci când ţi se naşte un fiu şi înţelegi că din acel moment vei trăi pentru el, a venit cineva la care ţii mai mult decât la tine însuţi. Putem să vestim acest lucru: nu mai suntem condamnaţi la sufocarea pe care ne-o provoacă ego-ul nostru, nu mai suntem condamnaţi să ne gândim doar la noi înşine. Reuşim să uităm de noi înşine. Putem să iubim. Cel care vine va învăţa tocmai aceasta: să preţuim viaţ celuilalt. Nu din dispreţ sau din neglijenţă faţă de propria demnitate, ci din iubire. Merită să-i cedăm locul Celui care îşi va da viaţa pentru noi. Celui care ne va face să intrăm în Ţara Promisă, cea adevărată, Împărăţia Cerurilor.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
