În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus departe pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe încât nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie îmoreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: «Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie». De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: «Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!». Dintr-odată, privino în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi (Mc 9,2-10).
———————
Schimbarea la Faţă este o pedagogie înţeleaptă. „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan”, doar pe ei. Ne este prezentată, aşadar, o temă referitoare la intimitate: cum am putea creşte în relaţia cu Domnul şi în viaţa nouă dacă nu ne „lăsăm luaţi”? Cum putem să credem că trăim ceva ce ţine de Dumnezeu fără să devenim „ai săi”? Desigur, trebuie să ne ia şi să ne ducă să urcăm muntele. Este vorba despre o temă foarte importantă: asceza. A şti cum să ne debarasăm de lucrurile inutile.
Care este scopul acesteia? Descoperirea secretului Său. În acest sens, Marcu se foloseşte de strălucirea hainelor lui Isus, şi vorbeşte despre o culoare albă pe care niciun om nu ar putea să o producă. Aceasta este o culoare pe care doar Isus ştie să o dăruiască trupului uman. Acesta este secretul lui Isus: a unit viaţa umană cu viaţa divină. Drumul pentru acest secret trece prin dialogul cu Moise şi Ilie, singurele personaje care vorbesc cu Dumnezeu pe muntele sfânt Horeb. Ei reprezintă Scripturile: Moise primeşte Legea, iar Ilie este profetul care îi reprezintă pe toţi profeţii.
Prin urmare, discipolii sunt luaţi deoparte pentru a sta cu Scripturile. Pentru ce anume?
Pentru a descoperi Cine este cu adevărat. Petru spune: „E frumos că suntem aici” [în limba română se foloseşte expresia „e bine”, dar textul în limba italiană foloseşte expresia „e frumos”, de aceea autorul face în continuare anumite consideraţii folosindu-se de aceasta, n. tr.]. Petru nu spune „din punct de vedere moral este corect”, sau „din punct de vedere intelectual este adevărat”, sau „din punct de vedere al necesităţii este o datorie”. Nu, el spune: „E frumos”.
Este frumos să stăm cu Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este frumos. Cu adevărat? Nu era plictisitor? Nu era cineva care constrângea? Pentru Adam, după păcat, devenise sever, iar atunci când îl aude pe Dumnezeu că se apropie, se ascunde, fiindcă nu mai este plăcut să stea cu El. Există multe persoane care gândesc aşa.
Acest lucru se întâmplă, poate, fiindcă am transformat credinţa creştină înntr-un vagon de îndatoriri, într-o plictiseală infinită de adevăruri abstracte, în răceala unor „valori” care nu vor însufleţi niciodată o inimă să se îndrăgostească. Dar frumuseţea, da, ea însufleţeşte. Dar este necesar să fie văzută.
Ne surprinde faptul că tinerii pleacă din Biserică? Dacă l-ar întâlni pe cel care coboară de pe munte cu ochii plini de frumuseţe, fericit de ceea ce a experimentat, poate ar putea să aibă o oarecare idee de a se apropia; dar dacă întâlnesc creştini „abonaţi” la coerenţă, care trăiesc din îndatoriri şi care fac un „efort de voinţă” pentru fiecare faptă creştină, de ce ar trebui să vină la noi? Este posibil ca cineva să nu ştie să vorbească despre ce a văzut pe munte fiindcă nu a văzut cât de frumos este să stai cu Dumnezeu, să asculţi Scripturile şi să simţi răsunând vocea Tatălui pe nor, într-un cuvânt nu a fost niciodată cu adevărat pe munte.
Pentru mulţi creştini trebuie doar să „supravieţuieşti” Postului Mare – şi ascezei sale – făcând minimul necesar pentru a avea conştiinţa liniştită: un mic post, o mică pomană şi o mică rugăciune cu mintea cine ştie unde.
Pentru alţii, însă, se deschide accesul la lumină, la întâlnirea cu secretul lucrurilor. Pentru aceştia Postul Mare este un cadou, este o asceză spre frumuseţe. Postim pentru a învăţa să mâncăm mai bine. Ne rugăm pentru a-l îmbrăţişa pe Tatăl. Dăm de pomană pentru a ne exprima întreaga noastră mulţumire pe care o avem în inimă, deoarece Dumnezeu este generos cu noi într-un mod ce nu poate fi exprimat. Fiindcă este frumos să stăm cu Dumnezeu.
Comentariu de P. Fabio Rosini
