În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!”. Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!”. Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui (In 20,19-31).
———————————–
Isus cel Înviat apare discipolilor şi le dă darul Duhului Sfânt prin care vor putea ierta tuturor oamenilor, adevăratul principiu al vieţii noi.
Dar apostolul Toma nu este prezent.
O lectură superficială a transformat acest discipol într-o figură negativă făcând din el prototipul incredulităţii…
Dar dacă, pe de o parte, mărturisirea lui de credinţă, „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” rămâne cea mai înaltă din tot Noul Testament, pe de altă parte ceea ce spusese Toma prima dată este foarte normal: chiar şi ceilalţi apostoli nu o crezuseră pe Maria Magdalena atunci când le-a spus că Isus a înviat. Într-adevăr, citim în text: „Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”. Atunci când Toma spune: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”, în realitate vrea să le spună: „Dacă nu fac şi eu experienţa aceasta pe care aţi făcut-o voi, cum pot să intru în ceea ce îmi spuneţi voi?. Voi înşivă nu aţi crezut înainte!”.
Dar ce i-a lipsit într-adevăr lui Toma, în ce constă lacuna sa? De ce nu a făcut şi el această experienţă?
Era supranumit Didimo, cuvânt care în limba greacă înseamnă geamăn. Un geamăn nu poate să fie singur, la naştere sunt cel puţin doi fraţi, prin urmare orice ar face şi oriunde ar merge un geamăn este un frate! Dar, curios lucru, chiar el, Geamănul, frate din momentul naşterii sale, în ziua cea mai importantă a comunităţii de care aparţine, ziua învierii Domnului lor, nu este împreună cu ei. Stă de unul singur … a renunţat la condiţia sa de a fi geamăn, frate.
Pentru a-l găsi pe Cristos cel Înviat ce va trebui să facă? „După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate”. Isus se întoarce în mijlocul discipolilor, iar de această dată Toma este prezent. Aceste după opt zile, conform modului ebraic de a calcula, reprezintă exact o săptămână, o unitate de măsură care inaugurează ritmul săptămânal al întâlnirii cu „ziua Domnului” – „dies dominici”, duminica.
Pentru ca Toma să treacă de la neîncredere la credinţă trebuie să se întoarcă să fie Geamăn. Ceea ce îi lipsea cu adevărat erau fraţii. Atunci când va sta cu ei, atunci îl va vedea pe Domnul aşa cum l-au văzut şi ei, şi se va pregăti, asemenea lor, pentru vremea în care vor crede fără a-l vedea, adică atunci când îl vor arăta în trupul lor, nu îl vor vedea, dar îl vor face vizibil. Dar pentru a ajunge la aceasta trebuie să stea împreună în liturgia duminicală.
Credinţa creştină nu este un fapt privat, individual. Nimeni nu-l întâlneşte pe Domnul înviat decât în interiorul comunităţii fraterne. Dacă Învierea nu conduce la comuniune eclezială, atunci nu este Învierea Domnului, ci un perfecţionalism individualistic sau un produs al imaginaţiei noastre. Învierea este în esenţă o experienţă fraternă, eclezială. Toată credinţa creştină trebuie privită dintr-o perspectivă comunitară. Forma originală în limba greacă a Crezului foloseşte pluralul: „Noi credem în Dumnezeu…”. Tatăl pe care-l invocăm nu este „al meu”, ci „al nostru”. Credinţa se primeşte în Biserică. A crede este ceva ce facem împreună cu alţii.
Izvorul şi scopul credinţei este să stai cu fraţii.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
