În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au spus: ”Unii «Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», alţii «Ieremia sau unul dintre profeţi»”. El le-a spus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt?”. Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”
Isus i-a răspuns: „Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele şi-au revelat aceasta, cu Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”. Atunci le-a poruncit discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos. (Mt 16,13-20)
__________________________________
Prima profesiune de credinţă a Bisericii
Am văzut în aceste zile, în vitrina unui magazin cu suvenire, un tricou care avea tipărită pe el imaginea lui Cristos care indică cu degetul un potenţial observator, şi avea scrisă o întrebare provocatoare: «Tu nu şti cine sunt eu!». Mi s-a părut că văd întrebarea cu care se deschide evanghelia de azi. Mulţi creştini nu ştiu cu siguranţă cine este acel Isus în care spun că cred. Pe mass-media aud de toate şi consumă cele mai ciudate opinii ca ştiri noi, poate descoperite recent în cărţile ezoterice cunoscute de secole. Se pare că mulţi creştini sunt angajaţi să-şi creeze o religie după propria măsură, sau pe ce pot fi uşor digerate, care justifică orice fel de comportament. Este uşor să creezi o religie personală, care însă nu mai este cea a lui Isus, ci a noastră. De aici necesitatea de a-şi pune în scris întrebarea pe acel tricou. Răspunsul ne-ar ajuta să verificăm autenticitatea credinţei noastre creştine. Evanghelia de azi se deschide cu un fel de investigaţie pe care Isus o face tocmai pentru a examina ce fel de opinii circulă în ceea ce-l priveşte: «ce spun oamenii despre mine?». Cunoaştem, din răspunsurile discipolilor intervievaţi, că încă de atunci existau cele mai diferite convingeri, chiar dacă erau ambalate/strânse în domeniul religios formată pe experienţa religioasă a Bibilie. Concluzia era rezumată de figura unui profet, spre care toate opiniile făceau referinţă. Aceeaşi anchetă, făcută azi, ar scoate în evidenţă figuri de referinţă ale culturii laice dominante. Nu e de mirare pentru că mulţi, cu toate că se declară creştini, cunosc Biblia doar din auzite şi au citit sau ascultat vreo pagină a evangheliei cu neatenţie, sau chiar rău înţeleasă. Astfel, ancheta pe care o Face Isus astăzi ni se adresează direct nouă: «Dar voi, cine spuneţi că sunt?». Recheamă o verificare serioasă care, posibil, că ne face să constatăm: «Credeam că cred!».
Suntem la Cezareea lui Filip, capitala regatului lui Irod Filip, teritoriul cel mai nordic dintre regate moştenit de fiii lui Irod cel Mare. Oraşul era în plin teritoriu păgân, unde Isus nu era cunoscut şi, ca urmare, nu atrăgea curiozitatea oamenilor din Galileea. A ajuns tocmai până acolo sus pentru a afla un moment de pace în angajamentul frenetic de a predica şi de a face minuni. Intenţionează să stea doar cu discipolii pentru a-i istrui şi a le permite să interiorizeze experienţele făcute până acum într-un mod atât de intens/tumultuos. Este ambientul ideal pentru o reculegere spirituală de maturizare. Discipolii poartă cu ei convingerile nesigure ale mulţimilor, însă apropierea vieţii lor de cea a lui Isus i-a făcut mai conştienţi şi convinşi. Acum este momentul de a exprima cu mai multă claritate această convingere. Pentru ei, Isus nu este doar un profet, este «Mesia» (Cristos) aşteptat de Israel timp de multe secole. Primii trei evanghelişti exprimă această certitudine în trei feluri: Marcu pune în gura lui Petru formularea cea mai simplă: «Tu eşti Cristos» (Mc 8,29); Luca adaugă un detaliu ulterior: «Cristos al lui Dumnezeu» (Lc 9,20), adică trimisul lui Dumnezeu vestit şi confirmat; Matei ne furnizează formula cea mai completă: «Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!».
Unii s-au întrebat care ar fi fost cuvintele autentice ale lui Petru. Poate că în acea ocazie el a formulat profesiunea sa de credinţă prin cuvinte simple şi sărace transmise de Marcu, discipolul şi traducătorul său. Aceasta este o problemă de o importanţă secundară, pentru că evangheliile nu sunt o simplă cronică a evenimentelor întâmplate, ci o reflecţie matură a Bisericii după Paşte, când Isus le-a deschis mintea discipolilor ca să înţeleagă pe deplin învăţătura sa (Lc 24,45) şi după Rusalii când Duhul Sfânt i-a condus pe aceiaşi discipoli «la tot adevărul» (In 16,12). Biserica din Ierusalim, către care Matei scria, după mai bine de treizeci de ani de la Paştele lui Isus, a profesat acea credinţă care acum era matură. Evanghelistul a compus atunci un montaj literar, unind episodul din Cezareea cu o altă relatare ce conţinea elogiul adus credinţei lui Petru, devenită acum credinţa Bisericii. Primul episod are loc la Cezareea şi s-a desfăşurat după cum Marcu şi Luca povestesc, care însă nu prezintă elogiul şi promisiunea făcută lui Petru; al doilea episod a avut loc într-o altă circumstanţă necunoscută nouă. Poate nu am merge departe dacă l-am situa după Paşte, cu ceva timp înainte de a-i fi conferit primatul aceluiaşi Petru, prin imaginea păstorului chemat să pască mieii şi oile lui Cristos (In 21,15-17).
Petru a dobândit o credinţă mai matură după apariţiile lui Cristos înviat. Isus i-a apărut mai întâi chiar lui (Lc 24,34; 1 Cor 15,5) iar el a putut completa prima profesiune făcută la Cezareea lui Filip, adăugând că Isus nu era doar Mesia cel aşteptat de Israel, ci «Fiul Dumnezeului celui viu». Toma, în faţa celui înviat, a mărturisit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (In 20,28). Petru ar fi putut spune cuvinte asemănătoare Domnului său revenit la viaţă, aşa cum promisese. Îl recunoştea viu pentru că era «Fiul Dumnezeului celui viu», asupra căruia moartea nu are putere. În rest, pe Tabor, cu puţine zile înainte, ascultase revelarea Tatălui care, din nor, spusese: «Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!» (Mt 17,5). În timpul ultimei cine, răspunzând lui Filip, Isus a rupt misterul persoanei sale divine prin cuvinte clare: «De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl…nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl în mine?…Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale» (In 14,9s). În dimineaţa Paştelui a venit Maria din Magdala ca să le transmită cuvintele celui înviat: «Du-te la fraţii mei şi spune-le: mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru» (In 20,17).
Simon Petru, fiul lui Ioan, de acum era sigur: Isus era Fiul Dumnezeului celui viu, coborât pe pământ pentru a-i mântui pe oameni din păcat şi de la moarte. Acum Isus putea să-i explice de ce i-a schimbat numele în ziua în care l-a văzut pentru prima oară. Atunci, prinvindu-l în ochii plini de curiozitate, îi spusese: « Tu eşti Simon, fiul lui Ioan, te vei numi Kepha (ceea ce înseamnă Petru)» (In 1,42). Acum îi aducea clarificări: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea». Isus voia să spună, întâi de toate, că pe credinţa lui Petru, exprimată sub inspiraţia Tatălui care este în ceruri, întemeia credinţa întregii biserici în prezent şi în viitor. Orice piatră vie, edificată pe stânca lui Petru, trebuie să mărturisească credinţa pe care acesta a mărturisit-o. Suntem fiii acelei credinţe, a credinţei apostolice. Nu putem nici s-o modificăm şi nici s-o ignorăm.
