Ziua cea mai lungă din istorie
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: «Când va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. Şi voi veţi da mărturie, pentru că de la început sunteţi cu mine. Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti» (In 15,26-27; 16,12-15)
__________________________________________
Venirea Duhului Sfânt, promisă de Isus în evanghelia abia citită, ne este povestită de prima lectură. Istorisirea pe care o citim astăzi în Faptele Apostolilor începe aşa: «Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau împreună în acelaşi loc» (Fap 2,1). Ziua aceea nu s-a încheiat, continuă să se împlinească în istoria bisericii din toate timpurile. Duhul a venit şi vine ori de câte ori un nou credincios se naşte la credinţă prin Botez, ori de câte ori episcopul impune mâinile asupra celui miruit, ori de câte ori îl invocăm pentru a transforma pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Cristos la masa euharistică, de fiecare dată când este hirotonit un preot sau un episcop. Venirea sa nu mai zguduie bisericile noastre, nu mai aprinde limbi de foc deasupra capului nostru, nu ne mai face să vorbim limbi străine, însă este la fel de adevărată şi concretă.
Este o venire în tăcere, precum cea a apei care cade domol din cer pentru a face rodnic pământul. Aceasta este incoloră şi fără gust, însă îmbracă lumea în culori şi ne învăluie cu mirosuri şi gusturi; este lichidă şi lunecoasă, însă produce roade bune şi gustoase. Fără apă totul ar muri, fără Duh nu ar exista viaţă spirituală pe faţa pământului. În secvenţa pe care astăzi o cântăm, îi spunem cu entuziasm: «Fără puterea ta dumnezeiască nimic nu este în om care să nu fie înclinat spre rău. Spală orice pată a sufletului, înlătură uscăciunea inimii, vindecă orice rană. Înmoaie inimile împietrite, încălzeşte-le pe cele reci şi întoarce-le pe cele rătăcite». Trăim cu toţii la lumina Duhului, chiar dacă nu suntem conştienţi de asta, atunci când aflăm în noi o fărâmă de bine; «rodul Duhului este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea». O spunea Paul creştinilor galateni, în lectura a doua pe care am ascultat-o.
Fragmentul evanghelic pe care-l citim azi, este luat din scrierea lui Ioan care vorbeşte mai mult decât ceilalţi evanghelişti despre Duhul dăruit de Isus bisericii sale şi îi descrie manifestările. Învăţăturile despre Duhul Sfânt sunt mai accentuate în discursurile de la ultima cină, acolo unde Isus vorbeşte despre acesta de cinci ori. Este ca o lecţie mărunţită şi care reapare ici şi colo în lunga conversaţie de adio ţinută de Isus în ultima noapte a vieţii sale. El îl prezintă ca fiind «Mângâietorul»: termenul vine din limba greacă, iar etimologic «paràkletos» înseamnă «cel chemat a fi aproape»; asumă, în acest sens, un conţinut mult mai amplu, ca cel de tovarăş de viaţă, de asistent, de prieten, de protector, de maestru, de avocat care apără, de mângâietor.
În prima afirmaţie (In 14,16-18), Duhul este prezentat ca fiind un dar al Tatălui destinat să ia locul lui Isus după plecarea sa. El va rămâne cu discipolii şi va locui chiar în ei. Va fi tovarăşul lor de viaţă, protector şi mângâietor, în comuniune intimă cu fiecare. Pe scurt, va fi un alt Isus pe măsura personală a fiecărui credincios. Cea de-a doua afirmaţie (14,26) îl descrie pe Duhul Sfânt drept maestru interior care învaţă şi reaminteşte cuvintele lui Isus. Este vorba despre o lucrare de aprofundare şi de explicare a adevărurilor vestite deja de către Isus. A treia afirmaţie (15,26-27) împreună cu a cincea (16,12-15) sunt propuse astăzi de evanghelia pe care am citit-o în liturgia festivă pe care o celebrăm. Să le reluăm în mod detaliat; putem spune, aşadar, că Duhul va da credincioşilor puterea de a-l mărturisi pe Isus în faţa lumii ostile dar şi în interiorul comunităţii. Va fi un ghid competent şi eficace pentru a aminti cuvintele lui Isus şi a înţelege evenimentele vieţii, prezente şi viitoare. A patra afirmaţie (16,8-11) descrie rolul de avocat apărător pe care-l va avea Duhul împotriva ostilităţii lumii, în apărarea lui Isus şi în contestarea păcatului şi al nedreptăţii. În sfârşit, Duhul Sfânt va fi Dumnezeu cu noi şi în noi, în continuitate cu Isus care, chiar înălţându-se la cer, rămâne în interiorul bisericii sale pentru a confirma şi întări credinţa celor care cred în el.
Astăzi ne sunt oferite două dintre acele afirmaţii (a treia şi a cincia) contopite/puse împreună. Sunt semnificative îndeosebi pentru că le rezumă şi le dezvoltă pe cele dinainte. Înainte de toate, ne descriu dubla provenienţă a Duhului, din Tatăl şi din Isus, cu aceste cuvinte care anulează polemicile dintre ortodocşi şi catolici asupra problemei cu privire la «Filioque»: «va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl». În primul Conciliu din Constantinopol în 381, a fost compus crezul pe care-l recităm la liturghia festivă, unde se spune: «Cred în Duhul Sfânt,
Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede; (întocmai: Filioque)». În acel Conciliu s-a discutat mult despre această frază până acolo încât s-au certat, pentru că cei din orient nu voiau să admită că Duhul ar veni de la Tatăl şi de la Fiul, ci numai de la Tatăl. Catolicii, în schimb, au vrut să precizeze că Duhul vine de la Tatăl şi de la Fiul. Acest fapt a provocat, împreună cu alte problematici, ruptura dintre ortodocşi şi catolici, care durează până astăzi.
În dialogul ecumenic, problematica a fost deja depăşită printr-o mai mare aprofundare a textelor evanghelice. De la această particularitate se poate înţelege deja sensul cuvintelor lui Isus: «Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul». Revelaţia evanghelică nu s-a încheiat o dată cu înălţarea lui Isus la cer. Nu este un obiect de muzeu care să fie contemplat într-o vitrină, aşa cum ne-a fost transmisă; este o realitate vie care continuă să se dezvolte şi să crească precum trupul oricărei persoane care trece de la tinereţe la maturitate. Adulţii sunt copiii de odinioară, se schimbă vârsta şi condiţia, însă rămân mereu aceleaşi persoane, nu-şi schimbă natura. Aceasta este legea dezvoltării trupului şi aceasta este legea dezvoltării adevărurilor creştine. Ele se dezvoltă, se consolidează, se aprofundează, se clarifică, însă în conţinutul lor esenţial rămân nealterate, aşa cum Isus şi apostolii ni le-au încredinţat. Ca în orice creştere organică, natura lor nu este schimbată prin adaosul de adevăruri cu totul noi, ci prin dezvoltarea şi întărirea celor existente deja la origini.
Aceasta este în mod substanţial ceea ce Isus afirmă astăzi descriind magisteriul Duhului Adevărului, prezentându-l ca purtătorul său de cuvânt, continuatorul operei sale de evanghelizarea: «El va da mărturie despre mine. Şi voi veţi da mărturie, pentru că de la început sunteţi cu mine. Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă». Noutatea şi specificul pe care-l va avea Duhul Sfânt este funcţia sa profetică cu privire la viitorul Bisericii: «Vă va vesti lucrurile care vor veni», spune Isus. De fapt, el a generat profeţi în istoria fiecărei epoci, adică pe aceia care au precedat timpii şi au marcat noul curs al Bisericii, cei care au ştiut să citească semnele timpului şi să le indice cu claritate şi curaj. De aceea focul Rusaliilor nu s-a stins niciodată între noi. Cu toţii suntem chemaţi să-l alimentăm şi să scoatem din el lumină şi căldură.
În ziua Rusaliilor, în discursul său adresat mulţimii, Petru proclama, citând cuvintele lui Ioel: «Atunci, în zilele de pe urmă, spune Dumnezeu, voi revărsa din Duhul meu peste orice om. Şi vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre» (Fap 2,17). Acei fii şi acele fiice suntem noi, cei care l-am primit pe Duhul Sfânt la Botez şi la Mir. În mulţi s-a atrofiat şi s-a sufocat în profunzimea inimii, mulţi l-au uitat complet, a rămas pentru ei un Dumnezeu necunoscut sau marginalizat. Duhul aşteaptă să fie retrezit în credinţa multora care nu l-au mai invocat. Să retrezim Duhul înăuntrul nostru şi viaţa noastră se va schimba.