În acel timp, Isus le-a spus mulţimilor: „Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis; şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. Pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă”. (In 6,37-40)
––––
O călătorie este pregătită cu fiecare detaliu pentru a ajunge cu bine la locul propus. Un navigator satelitar atunci când stabileşte destinaţia ia în calcul toate elementele ce condiţionează parcurgerea distanţei.
În principiile care stau la baza discernământului ştim că este fundamentală verificarea direcţiei spre care ne conduc trăirile interioare, fiindcă copacul se recunoaşte după roadele sale (cf. Mt 7,15-20). Trebuie să fim mereu atenţi spre ce ne îndreptăm.
Scopul este cel mai important. Strategia ispititorului este de a ascunde efectele deciziilor şi de a camufla consecinţele anumitor acţiuni; aşa se ajunge la convingerea că nerespectarea învăţăturii bune nu este periculoasă. „Nicidecum nu veţi muri!” (Gen 3,4) afirmă şarpele. Faptele concrete demonstrează contrariul.
Comemorarea credincioşilor răposaţi este ocazia liturgică de a medita asupra scopului şi de a ne fixa atenţia asupra a ceea ce contează cu adevărat.
Cel care supravieţuieşte morţii este cel care merge până la ţintă şi îşi continuă călătoria până la destinaţie. Există doar un singur lucru care a trecut dincolo de moarte: iubirea.
Acesta este adevăratul scop care evaluează fiecare acţiune a noastră, care „resetează” obiectivele noastre şi ne reorientează în conformitate cu adevărul, nu cu minciuna.
De aceea trebuie să fim atenţi la această comemorare liturgică şi să-i primim harul în inimile noastre.
Suntem îndureraţi pentru cei pe care i-am pierdut şi este bine să fie aşa. Această durere este semnul afecţiunii nostre şi este rodul legăturii cu cei care nu mai sunt în această lume.
Mă întristez atunci când îmi amintesc de fratele meu. Îmi lipseşte, îmi va lipsi mereu. De ce ar trebuie să fie altfel?
Credinţa luminează durerea mea, nu o şterge. Nu o banalizează, dimpotrivă. În schimb, îi dă o altă direcţie.
Se celebrează comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi pentru a proclama că ei nu sunt trecutul nostru, ci viitorul nostru. Noi suntem cei care mergem la ei – aşa cum afirmă cu durere David la moartea unui copil (cf. 2Sam 12,23) –, invers nu ar fi altceva decât o retrogradare. De ce ar trebui să ne zbatem pentru întoarcerea lor, când ei au ajuns deja la ţintă?
Ce soluţie poate fi un regres? Mult mai bine este să proclamăm – în timpul Sfintei Liturghii a acestei comemorări – Învierea Domnului Nostru, care ne ajută să intrăm în comuniune cu ei.
Cei care nu cred în adevărul profund şi frumos al vieţii trăiesc cu nostalgii, cei care însă au înţeles că viaţa nu este o minciună, ci un dar ireversibil, trăiesc în aşteptarea luminii, mergând spre plinătate.
Sfântul Francisc spunea: „Tanto è il bene ch’io aspetto, che ogni pena m’è diletto” („Atât de mare este binele pe care îl aştept, încât orice suferinţă îmi este plăcută”).
Durerea pentru fratele meu mă face să merg cu iubire, iar amintirea greşelilor mele faţă de el sper să mă facă umil şi înţelept în conştientizarea faptului că iubirea mă va duce la el. Nu există altă cale.
Doar iubirea mă conectează cu toţi cei dragi, îmi deschide sufletul în faţa Domnului, permiţându-mi să nu fiu doar o umbră a mea şi deschizându-mă spre o existenţă cu adevărat importantă.
Să celebrăm comemorarea fraţilor care nu mai sunt printre noi pentru a merge în direcţia bună cu o durere luminoasă, care derivă din binele pe care l-am trăit şi spre care continuăm să mergem.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)