În acel timp, Ioan predica, zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălțămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt”.În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileei și a fost botezat de Ioan în Iordan. Și îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul, ca un porumbel, coborând spre el. Și din cer a fost un glas: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea”. (Mc 1,7-11)
___________________________________
Primul născut dintre fiii lui Dumnezeu
Iordanul este râul de demarcare dintre era ebraică și era creștină. Primul care l-a trecut a fost Isus. Și l-a trecut pentru a ne introduce în țara nouă a lui Dumnezeu. Botezul său a marcat începutul unei generații noi, începutul generației fiilor lui Dumnezeu, fii care nu sunt născuți nici din dorința cărnii, nici din sânge și nici din voința umană, ci din apă și Duhul Sfânt (cf. In 1,13; 3,5). Aceasta a spus-o chiar Ioan Botezătorul: „Eu v-am botezat cu apă, dar El (Isus) vă va boteza în Duhul Sfânt”. Astfel, Ioan a marcat diferența abisală dintre botezul său și botezul creștin.
În fiecare an, Liturgia ne invită să redescoperim Botezul nostru, prezentându-ni-l pe Isus la Iordan. De la acel râu, Iordan, a început misiunea lui Isus. Tot de la acel râu începe drumul nostru de credincioși; toți am fost născuți acolo.
Mulțimile de evrei alergau spre râul Iordan pentru a-și exprima căința pentru păcatele lor și voința de a se elibera de rău. Mulțimile de creștini își încep drumul lor de la Botez, pentru a vesti tuturor oamenilor Vestea cea Bună a Evangheliei, Vestea cea Bună a iubirii pe care Dumnezeu o are față de lume.
Gândiți-vă, există creștini care cer “abjurarea Botezului”, adică să li se șteargă numele din Registrul Botezaților, deoarece se rușinează să fie fiii lui Dumnezeu pe care l-au renegat. Ne provoacă suferință și numai să ne gândim la așa ceva! Ei îi cer lui Dumnezeu un lucru imposibil: să nu-i mai considere fiii săi și să nu-i mai iubească în această calitate.
Noi, cei care credem în iubirea imutabilă a lui Dumnezeu, ne întoarcem la lecția de catehismul baptismal pe care ne-o oferă Dumnezeu pe malurile râului Iordan. Episodul pe care ni-l relatează Evanghelia este poarta de intrare în viața publică a lui Isus. El nu mai este Pruncul pe care magii l-au găsit la Betleem, în brațele Mamei sale, Maria. De la acea zi, au trecut circa treizeci de ani.
Evanghelistul Marcu precizează: „În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileei și a fost botezat de Ioan, în Iordan”. La Nazaret, Isus a trăit treizeci de ani în ascuns, cufundat în lucrurile obișnuite de fiecare zi ale unei vieți asemănătoare cu viața celorlalți locuitori din Nazaret. Acum, când este adult, a decis să iasă în public, descoperind ce se află ascuns în El, sub îmbrăcămintea de fiecare zi.
Evanghelistul Luca ne spune: „Când Isus a început să predice, avea treizeci de ani” (Lc 3,23). Era la vârsta limită pentru a îndeplini o funcțiune publică cum este învățătura; înainte de această limită, nu se avea autoritatea și competența necesară (cf. Ier 1,6).
La vârsta de circa treizeci de ani, Fiul lui Dumnezeu este de-acum gata și hotărât să înfrunte lumea din care se trăgea cu predica și acțiunea sa. Este începutul Evangheliei așa cum o prezintă vestirea apostolică, oglindită în stare pură, în Evanghelia lui Marcu, care își începe chiar de aici relatarea sa, ignorând tot ceea ce fusese mai înainte. Petru a fost cel care a fixat această linie de demarcare, pentru alegerea unui alt apostol în locul lui Iuda trădătorul: „Trebuie ca unul dintre acești bărbați care ne-au însoțit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălțat de la noi, să devină martor al învierii lui împreună cu noi” (Fap 1,21-22). Apariția lui Isus, la Iordan, este prima sa apariție în public. El iese din Nazaretul Galileei și coboară la Pereea, pe malul răsăritean al Iordanului, în dreptul orașului Ierihon. Astfel, își începe Isus viața publică de maestru și predicator ambulant.
Iordanul este răul de hotar între era ebraică și era creștină, dar și puntea-podul de legătură dintre cele două. Este ca și cum Ioan și Isus și-ar fi trecut unul altuia ștafeta. Apariția lui Ioan Botezătorul este pusă în pustiul de la răsăritul Iordanului, în stepele Moabului, acolo unde murise Moise (cf. Dt 34,5). Acolo a dispărut profetul Ilie, răpit la cer într-un car de foc (cf. 2Re 2,11). Este clară referința teologică la un pod ideal, la o punte ideală care își are pilaștrii săi cei mai mari în cei trei profeți mari: Moise, Ilie și Ioan. Ei se succed unul după altul până ajung la Isus Cristos, care este împlinirea Sfintelor Scripturi. Însuși Isus îl va prezenta pe Ioan ca pe unul dintre cei mai mare profeți, ba mai mult „mai mare decât un profet” (Mt 11,9), deoarece a arătat cu degetul pe însuși Mesia cel așteptat atât de mult și vestit de toți profeții care l-au precedat.
Marcu nu descrie Botezul lui Isus de către Ioan Botezătorul. Ne povestește, în schimb, ce s-a întâmplat după aceea, când Isus a venit la malul râului. Aceasta pentru a distinge bine și a nu confunda cele două Botezuri: Botezul lui Ioan și Botezul lui Isus. Descrierea este foarte sobră, dar plină de referințe biblice. Marcu ne spune că Isus „îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise”. Spune că s-a făcut o sfâșiere (în greacă: schizô) în ceruri, ca și cum Dumnezeu ar fi deschis larg, cu forța, porțile casei sale și ar fi rupt tăcerea care a durat patru secole, de când ultimul profet, Malahia, murise. De atunci, un strigăt a ieșit din inimile celor credincioși: „O, dacă ai rupe cerurile și te-ai coborî!” (Is 63-19). Strigătul se năștea din amintirea nostalgică a exodului: noul Moise, acum, se ridica din ape și putea să reia drumul mântuirii. Dumnezeu sfâșiase cerurile și era din nou printre noi; era Dumnezeu cu noi; era Emanuel. Acea sfâșiere avu aceiași semnificație ca aceea care s-a verificat în momentul morții lui Isus pe cruce: „Perdeaua templului s-a rupt de sus până jos (schizô)”. De-acum, cerul lui Dumnezeu s-a deschis și tuturor credincioșilor le-a fost dată cheia casei ca să poată intra în ea.
În acest punct, evanghelistul își construiește relatarea sa ca pe un dialog al Tatălui cu Fiul; îl descrie ca pe o viziune și un oracol: Spiritul coboară asupra lui Isus sub formă de porumbel și Dumnezeu îi vorbește direct Fiului său. Coborârea din cer a Spiritului era indicată ca semn al timpurilor noi, ca era nouă a mântuirii. Așa va explica Petru ziua Rusaliilor (Fap 2,16-21). Coborârea Spiritului asupra lui Mesia constituia consacrarea lui pentru misiunea pe care va trebui să o desfășoare (Is 11,2; 42,2). Spiritul a coborât asupra lui Isus sub formă de porumbel. Porumbelul este pasărea cea mai des citată în Sfânta Scriptură cu diferite nuanțe de sens. Porumbelul este un locuitor al cerului, ca Spiritul. Porumbelul este semnul puterii creatoare a lui Dumnezeu (Gen 1,2). Porumbelul este simbolul păcii dintre Dumnezeu și lume (Gen 8,8). Porumbelul este imaginea iubirii lui Dumnezeu (Ct 2,14). Toate aceste prerogative ale porumbelului sunt potrivite pentru a descrie pe Spiritul lui Dumnezeu dăruit lui Isus Cristos și tuturor fiilor lui Dumnezeu de după El.
Dar, din cer, mai vine și un glas care clarifică viziunea: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea”. Acesta este semnalul de începere a misiunii Fiului în lume.
Oracolul este compus din trei citate biblice care îl autentifică drept cuvânt al lui Dumnezeu.
Primul citat recheamă Psalmul 2, unde regelui davidic, de puțin timp încoronat, îi este dată această asigurare: „Tu ești fiul meu, eu astăzi te-am născut” (Ps 2,7). Așa începe, în mod oficial, misiunea de rege, fiul lui David, față de poporul său. Aceiași asigurare va răsuna pe Muntele Tabor, în momentul schimbării la față a lui Isus, dar, acolo, va fi adresată apostolilor și, prin urmare, spusă la persoana a treia: ”Acesta este Fiul meu preaiubit, iubiți-l, ascultați-l!” (9,7).
A doua aluzie biblică recheamă figura lui Isaac, fiul iubit și unic al lui Abraham. Aici, era prevestit și caracterizat sacrificiul lui: „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubești, și adu-mi-l ca ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi spune eu” (Gen 22,2). Acel sacrificiu a fost numai anunțat și niciodată nu s-a dus la îndeplinire; acum, este anunțat și se va și îndeplini.
Isus începe, aici, drumul crucii sale. Crucea face parte din misiunea care abia i-a fost încredințată. Este misiunea Slujitorului Domnului, a Slujitorului suferind, la care face referință a treia aluzie biblică: „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu își găsește plăcerea. Am pus Duhul meu asupra lui” (Is 42,1).
Dar pe cuvintele pronunțate de Tatăl asupra Fiului său, la Iordan, este pusă deja toată demnitatea și responsabilitatea noastră de viitori fii născuți din apă și Spirit. Și noi suntem fii ai lui Dumnezeu, iubiți și investiți de Tatăl cu Duhul său pentru misiunea vieții creștine.
În fond, aceasta este realitatea Botezului nostru: suntem fii ai lui Dumnezeu în format uman; îl ascundem pe Dumnezeu sub vălul cărnii noastre muritoare, ca niște tabernacole vii. Toți suntem turnați ca niște monede care au două fețe: o față umană și una divină. Este suficient să le rotim ca să le vedem pe amândouă.
Aceasta este lecția Botezului nostru!
Să facem comoară din ea!