SFÂNTA MARIA, NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
În acel timp, păstorii au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit cele opt zile pentru circumciderea lui, i s-a pus numele Isus, așa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. (Lc 2,16-21)
————————————-
Sfântul Apostol Paul, astăzi, ne-a anunțat în mod solemn: «Când a venit plinătatea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege ca să primim înfierea». (Gal 4,4-5). Voia să spună că, la un moment dat al istoriei umane, Fiul lui Dumnezeu a voit să aibă o mamă, Maria, aleasă dintre femeile poporului lui Israel. Din veșnicie, el putuse să pronunțe doar numele de “Tată” (Abba! Tăticule!), dar, la timpul hotărât de planul etern, divin, s-a născut în lumea umană ca fiu al Mariei și a învățat să pronunțe și numele “Mama” (Immà! Mama!). A fost un fel de schimb reciproc între El și noi, săraci muritori: El a început să spună «immà» (mama) Mariei și noi începem să spunem lui Dumnezeu “tată”. Crăciunul i-a permis Fiului lui Dumnezeu să intre în familia noastră umană, iar nouă oamenilor ne-a dat posibilitatea să intrăm în familia divină. Paul putea, deci, să încheie „că voi sunteți fii o arată faptul că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abbà ! Tată!”.
Astăzi celebrăm sărbătoarea Mariei, Mama lui Dumnezeu, dar amintim și că Isus a voit să împărtășească acea maternitate cu noi așa cum a împărtășit cu noi paternitatea divină pentru acel schimb de care ne vorbește Paul în Scrisoarea către Galateni. Apostolul, ca un bun evreu, ne face să înțelegem că, în spatele acelei plinătăți a timpului care se împlinește, este îndelunga așteptare a poporului lui Dumnezeu care implorase venirea lui Mesia Salvator. Îl așteptaseră patriarhii, îl anunțaseră profeții din ale căror cărți am citit în această perioadă liturgică a Adventului și Crăciunului. Împreună cu așteptarea Fiului lui Dumnezeu era și așteptarea Mamei. Dumnezeu, care nu improvizează nimic, pentru că trăiește în veșnicie necondiționat de timp, o pregătise deja înainte de începutul creației. În programul său divin, acea mamă avea un nume și o fizionomie bine stabilite; o îmbogățise cu toate darurile spirituale, o învăluise de o delicată atenție, de o gingășie infinită. Nici un fiu din lume nu a putut, vreodată, să-și pregătească și să-și creeze mama. Nu e dificil să ne gândim ce capodoperă de femeie ar fi putut inventa Dumnezeu în pasionata sa fantezie creatoare.
Aceasta este femeia pe care păstorii au găsit-o urcând la Betleem de la țară, așa cum ne relatează Evanghelia de astăzi: „Ei au plecat imediat și i-au găsit pe Maria și Iosif și copilul, culcat în iesle”. În text, mama este pusă prima, în evidență, pentru că nu este copil fără mama sa. Și Magii când au ajuns la Betleem pe urmele păstorilor, „Au văzut copilul cu Maria, mama sa” (Mt 2,10). Copilul, pe perioada alăptării, care dura și trei ani, trăia aproape în simbioză în brațele mamei sale; era dulcea povară pe care femeia orientală o purta oriunde, reușind să facă cu acesta, toate treburile casei. Aceasta este icoana din bisericile orientale, unde Maria este mereu pictată cu fiul în brațe, niciodată fără Isus al ei.
Două sunt atitudinile Mamei lui Dumnezeu din această istorisire a lui Luca: tăcerea sa meditativă și apropierea de copilul său în momentul dureros al circumciziunii. Toate acestea sunt felul său de a fi mamă, așa cum ni-o prezintă Evanghelia. Tăcerea sa reflexivă se întinde în toată istoria Crăciunului. În dialog cu îngerul Bunei Vestiri, spune doar foarte puține cuvinte esențiale pentru a clarifica situația sa. Doar în casa Elisabetei, după salutul și îmbrățișarea cu verișoara sa, își deschide inima într-un discurs mai amplu, dar acesta este o rugăciune de laudă adusă lui Dumnezeu, Magnificat. Este una din rugăciunile cele mai lungi din Evanghelii, prima care deschide istoria. Aceasta arată că Maria știa să vorbească mult timp cu Dumnezeu în proporție inversă de cât știa să tacă cu oamenii.
La Betleem, Evanghelia nu înregistrează nici un cuvânt de-al ei: poate pentru că era prea mare emoția acelei maternități pentru a o putea exprima în cuvinte. Arăta mai degrabă un frumos surâs de mulțumire și de primire față de vizitatori decât multe cuvinte de complimente folosite deseori de orientali mereu foarte vorbăreți. Ochii trebuie să-i fi strălucit puternic când priveau copilul său, îl mângâia și îl lua în brațe. Vorbirea veselă a păstorilor trebuie să o fi umplut de bucurie, dar a stimulat puternic meditarea sa despre evenimentele care se petreceau în jurul ei. Își amintea vestea îngerului, la începutul istoriei sale de mamă; i se întorceau în minte cuvintele de admirație ale verișoarei Elisabeta, lunga și obositoarea călătorie la Betleem, unde Tatăl ceresc voia să se nască Fiul său. Acum păstorii veneau să confirme și să clarifice semnificația tuturor evenimentelor trăite de ea. Erau multe de amintit, de gândit, de meditat, de strâns în inimă și de confruntat. Tăcerea sa revelează această muncă interioară. Toți putem învăța de la ea tăcerea, îndeosebi noi care trăim într-o lume zgomotoasă și gălăgioasă care nu ne mai permite să gândim, atât de mare este tumultul de cuvinte și de imagini care ne invadează și ne copleșesc.
Cealaltă atitudine a Mamei lui Dumnezeu este apropierea sa de Isus în primul moment dureros al vieții sale. Doar mama putea să liniștească și să alinte copilul când, opt zile după naștere, era supus dureroasei operații chirurgicale a circumciziunii, făcută fără nici măcar anestezie locală.
A fost ea cea care a calmat plânsul său disperat și de neconsolat, care a șters și a uscat sângele care curgea din rană. Timp de mai multe zile acea rană deschisă continua să-l facă pe copil să plângă, în mod special de fiecare dată când urina. Orice mamă cunoaște durerea profundă care îi sfâșie inima când își vede copilul suferind și plângând. Și acesta nu era decât începutul, pentru că după aproximativ treizeci de ani, o durere încă și mai mare și de nedescris îi va străpunge inima, pe Calvar, sub crucea Fiului. Atunci, pe Calvar nu a mai fost vorba de o mică operație chirurgicală, ci de o tortură inumană și crudă cum a fost cea a răstignirii. Și atunci, mama a avut sarcina de a sta alături cu iubire de fiul ei, care murind, o cheamă în mod spontan pe mama sa.
Anul nou începe cu aceste scene materne de bucurie, de reflecție și de durere. Nimeni nu știe ce anume ne rezervă acest timp pe care Dumnezeu ni-l dăruiește. Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu. Sărbătoarea de astăzi, însă, ne dă două certitudini și anume: Dumnezeu ne binecuvântează cu iubirea sa mare de Tată și Maria, Mama noastră, ne va fi aproape, pentru a participa în mod matern la bucuriile și la durerile noastre.
Binecuvântarea lui Dumnezeu ne este dată încă din prima lectură pe care am ascultat-o din Cartea Numerelor: Dumnezeu va face să strălucească mereu zâmbetul iubirii chipului său bun de Tată asupra noastră, fiii săi; ne va păzi ca pe ceva drag lui și prețios, în momentele cele mai dificile; ne va dărui pacea inimii pentru ca să putem trăi în liniște zilele noastre dificile și angajante. Prezența iubitoare a Mamei lui Dumnezeu și Mama noastră ne este asigurată de îngrijirea maternă pe care ea a avut-o pentru întâiul ei născut. Isus ne-a încredințat ei ca pe niște fii iubiți la picioarele crucii în persoana apostolului pe care el îl iubea (In 19,27). Nu suntem singuri pe drumul vieții: avem mereu lângă noi un Tată și o Mamă care se îngrijesc de noi. Cu această certitudine de credință acceptăm noul an ca dar prețios al lui Dumnezeu. Domnul să ne dea Pacea sa!
