În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul predicând în Pustiul Iudeii. El zicea: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Acesta este cel despre care a spus Isaia, profetul, care zice: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui!” Acest Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele în jurul coapselor sale, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică. Şi veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului şi erau botezaţi de el în râul Iordan mărturisindu-şi păcatele. Văzând că mulţi dintre farisei şi saducei veneau la botezul lui, le spunea: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Faceţi deci rod vrednic de convertire! 9 Să nu credeţi că puteţi spune: «Îl avem ca tată pe Abraham», pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea! Securea este deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt în stare să-i duc încălţămintea. El vă va boteza în Duh Sfânt şi cu foc. Lopata de vânturat este în mână lui şi va curăţa aria sa: va aduna grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. (Mt 3,1-12)
––––––––––
„Văzând că mulţi dintre farisei şi saducei veneau la botezul lui, le spunea: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine?”.
Ioan Botezătorul are un caracter foarte critic: îi vede pe capii religioşi venind la Botezul său şi îi apostrofează atât de dur…
„Pui de vipere!”: vipera este un şarpe perfid şi veninos şi se ascunde chiar şi în centre locuite. Ioan le spune acestora că sunt pui de vipere, adică născuţi de un şarpe. Ce vrea să spună? El continuă: „Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine?”.
Ce este această mânie şi cine este cel care poate să convingă că se poate scăpa de ea?
Sunt anumite lucruri care îndepărtează de iubire şi apropie de mânie. Sunt acţiuni care provoacă dezordine. În Scriptură, mânia lui Dumnezeu nu este un moment de nervozitate atribuit divinităţii, ci o cheie de lectură pentru a înţelege ceea ce se întâmplă atunci când este refuzat binele: atunci realitatea devine ostilă, aşa cum s-a întâmplat în Cartea Genezei (Gen 3), în episodul căderii primilor oameni Adam şi Eva.
Şi în acea relatare şarpele a fost cel care a prezentat o variantă pe care oamenii au crezut-o: „ Nicidecum nu veţi muri!” (Gen 3,4); am învăţat să nu ne temem să păcătuim, să nu ne fie frică de consecinţele acţiunilor dezordonate. Cineva ne-a învăţat că se poate fugi de mânia care vine: a minţi nu este o problemă, a nu respecta normele nu este grav, a lenevi în senzualitate nu este mare lucru…
Astfel ne-am antrenat în arta ipocrită de a trăi în compromisuri, gândindu-ne că şi aşa nu se întâmplă nimic.
Dar Ioan Botezătorul spune că „securea este deja la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc”.
De-ar fi aşa! De-ar veni această secure în viaţa noastră! Ar îndepărta de la noi tot ce nu este mântuire, tot ce este străin de iubire, incompatibil cu Cerul şi în afara binelui.
Am învăţat, însă, să ne „descurcăm”, ştim să ne prezentăm ca o persoană austeră, asemenea lui Ioan Botezătorul, cu capul presărat cu cenuşă, dar cu buzunarele pline de neascultare şi măsuri pe jumătate luate, fiindcă, aşa cum spune proverbul: „passata la festa, gabbato lo santo” ( un proverb italian, „după ce trece sărbătoarea, sfântul este păcălit” = a nu se ţine de promisiune).
A început Adventul. Să fim liniştiţi, va trece şi acesta şi ne va lăsa exact cum ne-a găsit…
Se spune că va fi foarte frumos, că va veni Cel care „va boteza în Duhul Sfânt şi cu foc” şi pune viaţa lui Dumnezeu în om!
A, da? Interesant…
Iată riscul: că şi acest Advent nu ne foloseşte la nimic. Va fi nenumărata acţiune formală-liturgică pre-cozonac.
Apoi va trece Crăciunul, va sosi Postul Mare, Paştele şi darul Duhului Sfânt… şi noi vom fi mereu aceeaşi creştini mediocri. Niciodată în întregime, nu vrem să „exagerăm”.
„Lopata de vânturat este în mâna lui şi va curăţa aria sa: va aduna grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”.
Trebuie să cerem un har: să nu mai reuşim să ne comportăm astfel. Să suferim din cauza lipsei de iubire pe care o avem în interiorul nostru. Să fim torturaţi de ambiguitatea noastră. Spune un psalm: „Voi, care-l iubiţi pe Domnul, urâţi răul!” (Ps 97,10).
Domnul să ne ofere această ură care este o secure interioară: voinţa de a trăi bine şi de a iubi care purifică inima.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)