În acel timp, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! Fericiţi cei curaţi la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”. (Mt 5,1-12a)
––––
Textul Evangheliei din Solemnitatea tuturor Sfinţilor ne prezintă Fericirile. Acest text paradoxal afişează opt afirmaţii contrare înţelepciunii umane „obişnuite”.
Firea umană este înclinată să creadă că prosperitatea economică, distracţiile, afirmarea propriilor cerinţe, satisfacerea propriilor plăceri, etc., sunt condiţii esenţiale pentru fericire.
Cu alte cuvinte, părerea comună a societăţii moderne este contrară Fericirilor.
Dar dacă analizăm mai atent afirmaţiile „absurde” care deschid Discursul de pe Munte, vom vedea că ceea ce li se opune, adică „fericirile umane”, nu oferă spaţiu pentru iubire. Cine consideră o prioritate absolută doar prosperitatea, plăcerile şi propriile drepturi, oricât ar fi acestea de permise din punct de vedere uman, are grave probleme cu iubirea.
Dacă vrem să iubim cu adevărat pe cineva, trebuie să ne pregătim ca la un moment dat să fim „sărăciţi” de acea persoană, adică să renunţăm la noi înşine şi să-i oferim din resursele noastre. Nu putem iubi o persoană fără a lua în considerare modul în care ne raportăm la propriile bunuri, fiindcă iubirea nu este o investiţie economică, dimpotrivă. Putem să-l parafrazăm pe Isus spunând: nu putem să slujim şi iubirii şi bunurilor, ori învinge iubirea, ori are prioritate ataşamentul faţă de bunuri. Soseşte o zi în care „posesiunea” nu mai este o prioritate, un moment în care ceea ce este al meu, obiectele, proiectele, timpul şi toate celelalte, trebuie să fie la dispoziţia celui pe care îl iubesc, sau pe care îl slujesc. Dacă nu voi avea această atitudine, voi iubi în „apnee”, cu intenţia absurdă de a-l iubi pe aproapele, dar fără a renunţa la plăcerile personale.
Dacă mă deschid spre iubirea faţă de cineva, trebuie să fiu pregătit că vor fi momente în care voi plânge. Fiindcă celălalt va avea posibilitatea de a mă răni, deoarece a intrat în inima mea – care este locul vulnerabilităţii mele. Deasemenea, suferinţa sa mă va afecta, poate chiar mă va copleşi. Este un proverb: „Cine mă iubeşte, plânge lacrimile mele”.
Dacă vreau să merg pe calea iubirii, trebuie să mă pregătesc să iert şi să fiu blând în faţa răului pe care, deseori, îl primesc tocmai din partea celui pe care îl iubesc. Cum putem să iubim pe cineva fără să-i acceptăm greşelile?
Nu este posibil să vreau fericirea cuiva şi în acelaşi timp să nu-mi fie „foame şi sete”, să nu fac anumite renunţări: dacă satisfacerea propriilor plăceri sunt scopurile mele absolute, nu voi face altceva decât nişte fapte care să mă auto-gratifice. Având această atitudine, se mai poate lua în discuţie creşterea unui copil care presupune renunţarea la somn şi la alte obiceiuri? Dar ştim cu toţii că a avea un copil este un lucru minunat.
A iubi este cel mai frumos lucru pe care îl putem experimenta. A şti să pierzi totul pentru a găsi iubirea este un lucru deosebit, fiindcă a şti să ierţi şi să ai răbdare înseamnă să găseşti adevărata pace, fiindcă a şti să plângi înseamnă să ai o inimă. A alege iubirea înseamnă ieşirea din singurătate şi conduce la eliberarea de propriile pofte, la punerea în discuţie a propriei inimi ce trebuie purificată în mod continuu, la a şti să acceptăm că lucrurile nu ne conduc neapărat spre succes, ci spre binele nostru, că imaginea noastră socială nu este principală, ci secundară.
Biserica ne-a propus acest text evenghelic în Solemnitatea tuturor Sfinţilor fiindcă sfinţenia şi iubirea coincid. Sfinţenia nu este „produsul unei sacristii”, ci este iubirea pe care sperăm să o întâlnim în viaţă. Este un mod de viaţă pe care merită să-l trăim.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)