În acel timp, Isus le-a spus Discipolilor săi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția! Vindeți ceea ce aveți și dați de pomană; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoțul nu se apropie, nici molia nu o distruge! Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Să fie coapsele voastre încinse și luminile aprinse, iar voi fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine și bate la ușă! Fericiți acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găsește veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va așeza la masă și, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopții, fie că va veni spre dimineață și-i va găsi astfel, fericiți vor fi ei! Să știți aceasta: dacă stăpânul casei ar ști ora la care vine hoțul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiți și voi pregătiți, pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiți!”.
Atunci Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toți?”. Domnul i-a spus: „Cine este administratorul credincios și înțelept pe care stăpânul îl stabilește peste servitorii săi ca să le dea porția de hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate bunurile sale. Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» și începe să-i lovească pe servitori și servitoare, să mănânce, să bea și să se îmbete, stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și la ora pe care nu o știe, îl va pedepsi aspru și îi va face parte printre cei necredincioși. Acel slujitor care cunoaște voința stăpânului său, dar nu a pregătit și nu a făcut după voința lui va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puține; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredințat mult, i se va cere și mai mult”. (Lc 12,32-48)
––––––––––-
„Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind!”.
Pot fi mai multe moduri în care privim la propria viaţă. De obicei proiectăm viitorul gândindu-ne la ceva care se va realiza şi care ne va aduce satisfacţie. Ne gândim la lucruri frumoase sau interesante. Aşa se întâmplă, de exemplu, şi în discuţiile dintre doi logodnici, atunci când vorbesc despre viitorul lor, cum îşi planifică viaţa lor, care sunt aşteptările şi dorinţele lor.
Alţii aşteaptă să ajungă la pensie pentru a putea să se dedice în sfârşit unui proiect la care au visat de mai multă vreme.
Cineva a afirmat că omul este o fiinţă poiectată spre viitor, adică existenţa sa este condiţionată de modul în care îşi vede viitorul. Dacă se gândeşte că merge spre ceva frumos, drumul este plăcut, dacă se gândeşte că viaţa sa va fi un dezastru, călătoria este tragică.
Evanghelia din această duminică face o precizare în privinţa viitorului „turmei mici” a lui Cristos, care suntem noi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia!”.
Dar orice obiectiv minunat are de parcurs drumul său. Trece prin renunţări, care nu sunt pierderi, ci câştiguri.
Acest itinerar presupune asumarea unei anumite atitudini, care schimbă perspectivele noastre în mod radical.
A ne gândi la noi înşine ca la nişte slujitori care îşi aşteaptă cu anxietate stăpânul este contraproductiv. Noi ne gândim la viaţa noastră mai degrabă ca la ceva ce trebuie să gestionăm cu libertatea care ne-a fost oferită, iar viitorul bun la care sperăm este garantat de credinţa care ne oferă această siguranţă.
Întrebarea fundamentală este: cine e stăpânul vieţii mele? Dacă sunt eu, viaţa trebuie să mă asculte, faptele trebuie să-mi confirme convingerile mele şi totul trebuie să fie la dispoziţia mea. Dar acest lucru nu i se întâmplă nimănui. Fiindcă o astfel de supoziţie este pur şi simplă falsă.
Stăpânul este Altcineva. Dacă mă comport ca şi cum aş fi eu stăpânul, viaţa devine absurdă şi ajung la o stare de anxietate în care încerc să apăr ceva care văd că se destramă şi se pierde. Stăpânul este însă Dumnezeu Tatăl, iar întreaga realitate, tot ce se întâmplă, ascultă de El. Atunci când acceptăm acest lucru trebuie să ne angajăm, să aprindem lumina pentru a fi pregătiţi, să ne „încingem coapsele”, aşa cum a fost în noaptea eliberării pascale, aşteptând prin fapte ca Domnul să treacă şi să ne ia cu El.
El trece în fiecare zi şi ne cere să mergem cu El, să avem încredre în El. Iar dacă ne lăsăm purtaţi de El, în toate lucrurile care ni se întâmplă, existenţa noastră va deveni o aventură în care Domnul realizează lucrările sale.
Să-i deschidem imediat stăpânului atunci când bate la uşă. Ciocăneşte la uşă atunci când apar situaţii neprevăzute, în nevoile fiecăruia de lângă noi, în devierile pe care le comitem în viaţă. El ne bate la uşă şi ne spune: „Ai încredere în mine? Sunt eu stăpânul tău, su nu? Vrei să fii condus de mine? Îmi încredinţezi volanul vieţii tale?”.
Dacă îi deschid şi îl primesc, mă las în grija Providenţei. Dacă nu îi deschid, viaţa mea rămâne ca povară pe spatele meu, iar eu voi suferi consecinţele anxietăţilor mele.
Este mai bine să-i deschid. Stăpânul, din fericire, este El.
(Comentriu de P. Fabio Rosini)