În acel timp, unul din mulţime a spus: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!”. Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?”. Apoi le-a zis: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!”. Şi le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac, pentru că nu am unde să-mi adun roadele?». Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi [altele] mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te [de viaţă]!». Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?». Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”. (Lc 12,13-21).
–––––––––––
În timp ce Isus predică, o persoană din mulţime îl întrerupe: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!”. Se pare că este vorba despre o nedreptate între fraţi. Sau poate fi o cerere de a împărţi în mod echitabil ceea ce au moştenit împreună. Oricum, este clar că e vorba despre o neînţelegere legată de bani şi de moştenire.
Oare câte familii nu se ceartă despre problemele legate de bani?
Am putea să presupunem că persoana care îl întrerupe pe Isus este victima şi că fratele „rău”este prezent la această discuţie, altfel cum ar putea Isus să-i vorbească?
Cu alte cuvinte cuvinte, cel care îi adresează această cerere vede astfel lucrurile: „Dacă tot este aici fratele meu şi poţi să-i vorbeşti, spune-i în faţă ce trebuie să facă, în loc să ne vorbeşti despre lucrurile ciudate pe care le tot îndrugi – Isus vorbea mulţimii despre persecuţii, despre faptul că nu trebuie să se preocupe de cine va avea grijă de ei şi alte „ciudăţenii” de acest fel -, vorbeşte mai degrabă despre ceea ce ne doare!” .
Isus îi răspunde cu o întrebare stranie: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?”. O simplă intrerpretare ar putea suna aşa: „Ce am eu de-a face cu aceste lucruri? Nu aceasta este misiunea mea. Nimeni nu m-a trimis să rezolv astfel de situaţii”. Chiar dacă ar fi acesta sensul propoziţiei, tot am avea multe de învăţat din aceste cuvinte.
Dar răspunsul lui Isus poate fi citit şi dintr-o altă optică. Noi ştim de la acelaşi evanghelist Luca, din Faptele Apostolilor, atunci când Paul vorbeşte la Atena (Fap 17,31), că pentru primii creştini era puternică credinţa în cel de-al şaptelea articol al Crezului: „Va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi”.
Cine l-a pus judecător peste oameni şi mijlocitor între Dumnezeu şi om? Tatăl i-a dat misiunea de a fi judecător al istoriei.
Într-adevăr, Isus continuă prin a ne spune care sunt parametrii discernământului: ce este cu adevărat important în existenţa noastră? De ce anume depinde viaţa noastră?
Prin urmare, Isus ne prezintă o parabolă a unui om care, după o recoltă abundentă, începe să facă planuri ca şi cum nu ar muri niciodată, ca şi cum totul ar fi în mâinile sale.
Dar Dumnezeu îi spune altceva: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?». Încă nu te-ai pregătit pentru întâlnirea cu mine. Viaţa şi moartea sunt în puterea mea.
Atunci când sfântul Ignaţiu indică parametrii pentru a lua decizii importante, foloseşte, printre altele, imaginea momentului când vom ajunge în faţa Domnului la judecata finală.
Atunci când decid să fac un anumit lucru, mă gândesc cum voi fi în faţa lui Dumnezeu? Dacă fac o anumită alegere, cum îl voi putea privi? Mă voi ruşina de această alegere?
Parametrul care trebuie urmat este viaţa cea adevărată, viaţa veşnică. Ea este cea care trebuie urmată şi care să condiţioneze alegerile noastre.
În prima lectură din această duminică ne este prezentat fragmentul cunoscut din Cartea lui Qohelet: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!”. Sfântul Filip Neri înţelegea această expresie dintr-o perspectivă plină de speranţă şi bucurie, fiindcă era convins că Paradisul îl va răsplăti pentru toate suferinţele îndurate în această viaţă.
Totul este deşertăciune. Totul trece. Sfântul Paul spune că doar iubirea va merge dincolo de moarte (cf. 1Cor 13,8). Doar relaţiile profunde merg dincolo de moarte. A-mi iubi fratele meu este o chestiune care priveşte veşnicia, nu banii. A împărţi moştenirea cu el, sau a-l ierta pentru că nu a împărţit-o cu mine, este o chestiune care priveşte veşnicia.
Restul este gunoi. Va veni moartea şi îl va împrăştia.
Doar iubirea va rămâne în picioare.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)